Aş vrea să strivesc corola de minuni a lumii. Aş vrea să demitizez, să relev sensuri ascunse, să transform transcedenţa dintre bine şi rău într-o monotonie monocromatică, să-mi uit neputinţa şi să destram pânza de iluzii care ne înconjoară viaţa. Căci asta merit odată ce nu mai cred într-un sens al vieţii, nu cred în meritul continuării în pofida nimicului, nu cred că am un rost, nu cred că acţiunile întregii omeniri au măcar o infimă tentă spre bine . Îmi este silă de faptul că nu mă pot detaşa de material, zicându-mi că nu doresc fericirea materială, cînd totuşi, o bucată din interiorul meu o cerşeşte cu voluptatea unui bolnav de Alzheimer care savurează plângând amintirile pierdute, dislocând sensul nebuniei într-o uitare continuă. Tind spre refuzul regulilor acestui joc, încercând să depăşesc tragismul morţii, aprofundând tragismul vieţii. Încerc să combat incoerenţa gândurilor cu acţiunea şi să pierd orice punct de sprijin care mi-ar permite negarea. Cum pot oare să încerc a vedea corola de minuni a lumii când zilnic în interiorul meu au loc urlete şi sângerări, suiciduri şi reînvieri bruiate de amplificarea la maxim a contrastelor, mai apoi ascunse în memorii hemofilitice. Sânge care nu se poate revărsa decât sub presiunea unui ultim gând, picături de viaţă care atârnă asupra unui lac de speranţe moarte şi visuri îngropate în nucleul ecleziastic al nemurirei. Am conştiinţa propriei laşităţi ordinare formate din cuvinte de dragoste inutile, arse de lumina adevărului şi înconjurate de gânduri ciopârţite de toporul unui suicid suprem săvârşit în regrete faţă de viaţa amplificată de ura împotriva nedreptăţii.
Oare de ce mai doresc conceperea unui sfârşit?
