Eu totdeauna am considerat viata ca fiind doar o perceptie relativa asupra binelui si a raului. Ceea ce se intampla, cu visul, eu nu prea sunt de acord. Adica as fi de acord, dar sunt de principiul ca am combate putin religia noastra si eu chiar nu vreau sa fac asta.
As propune sa consideram gandirea lui Dumnezeu singura perceptie irelativa asupra eternitatii, care ne poate ghida pe noi toti, intr=o lume foarte frumoasa, unde noi putem sesiza binele si frumosul, niciodata la fel pentru 2 persoane, lucru mai mult decat foarte interesant. El ne-a creat pe noi, noi care iata, simtim iubirea, simtim familia, simtim aproapele, ceea ce Dumnezeu nu simte. El este o solutie corecta a unei ecuatii imposibila, care ne face pe noi sa ne simtim bine. Sa nu-l comptaimim, sa nu-l ajutam??

Dar daca nu ar fi asa, oare cum vede prin ochii totdeauna reali si atotvazatori, fara perceptie, creatorul lumii "frumuseatea","binele"?!


PS: Foarte frumos post!

Da, dar ce am vrut eu sa afirm este ca nu toti isi doresc eternitatea, dar nimeni nu tine cont de acest lucru. Eminescu a zis ca suntem un vis al lui Dumnezeu, dar eu stiu ca multi nu ar vrea sa aiba niciun rol in acest vis. Totul dispare si va disparea, la fel ca si gandurile noastre, la fel ca si noi. Deci, imi pare logic ca continuarea sa nu aiba niciun sens.
Dar poate gresesc. :)
.Sergiu.

salutare Sergiu!!!

nu am mai vorbit de mult...
ti-am spus ca-mi place blogul tau???:)) serios...am senzatia de o alta epoca...poate din cauza template-ului...si-mi place ca pare vechi, dar intotdeauna e ceva nou...

eu sincer ocolesc gandul mortii...pe mine (recunosc) ma inspaimanta...nu vreau sa mor, vreau sa traiesc cat mai mult...dar asta pana la o confruntare tet-a-tete cu acest subiect...dar pana atunci ce sa-ti mai spuN?? ca mi-a placut postul?? inutil...daca nu-mi place ce scrii nu te treceam la prieteni ci la un simplu link-exchange...

dar hai ca m-am pus pe vorba multa saracia omului:))

incheind si facand totodata legatura cu postul tau mai adaug doar atat: Carpe Diem!!! Traieste Clipa...

Salut. Mersi ca intri si ca iti place.


Eu ocolesc gandul mortii pentru ca ma gandesc ca moartea ar putea fi un nou inceput. Si cum as putea incepe ceva nou cand i-am negat originile?
Asta e dilema mea... :)

Ne straduim sa ne inchipuim ce se poate afla in spatele acestei etape, insa nimeni nu poate sti. Prin moarte se pot intelege infinite chestii, putem vedea partea buna a acesteia, sau putem vedea partea mai putin buna. Imagineaza-ti cum e sa te vezi aflat in fata mortii, cu toate calitatile spirituale pe care le-ai dobandit de-a lungul vietii, si sa realizezi ca de fapt, toate acestea nu valoreaza nici cel mai mic procent din necesarul parcurgerii urmatorului drum, nu se stie cat de lung, spre BINE, sau spre RAU. Poate ca acest urmator drum, e un alt drum initiatic, o alta viata, un alt chin, si poate ca pana la capatul tunelului, avem de parcurs o multime de astfel de drumuri initiatice, poate ca mai avem de trait alte vieti.

In fine. Tampenii.

Problema este de fapt frica de necunoscutul ce te cuprinde cu totul intr-o ceata profunda a mintii tale doar la gandul mortii. Ceva iti spune sa te opresti din a cauta, iar capul tau nu poate. Tot ceea ce ai facut pana la primul gand la moarte incepi sa regreti. Incepi sa vezi totul ca pe un nou inceput, de care ti-e atat de frica. Atata timp cat nu putem constientiza ce s-a intamplat cu noi pana acum 14-15 ani, oare vom putea indrepta raul facut aici.
Este viata reala doar o initiere intru etern?
Daca nu este, cu ce folos mai traim, daca ne tot repetam greselile. De ce suntem trimisi intr-o lume atat de frumoasa, inabusita intr-un infern.

In ideea mea, mintea umana reprezinta punctul de sprijin care omoara relativitatea, si totusi... si totusi de ce nu este capabila sa dea o definitie corecta asupra a ceea ce se intampla.

O definitie nu poate exista. Totul constitue o dilema si totodata o absurditate si nimeni nu este in drept sa contrazica pe altcineva. Parerea mea este ca trebuie sa realizam ca nu exista nimic adevarat si totodata nimic fals. Suntem un paradox.

Ceva tot este. Tot este un motiv pentru care noi zacem in lumea asta ingrozitoare si totusi splndida. Nimeni nu poate contrazice pe nimeni pentru ca nu exista o gandire coerenta, parca ceva ne tot opreste in a gasi raspunsul asta. Totusi suntem obligati sa-l cautam. Este menirea noastra si cu siguranta toti isi doresc sa stie de ce.
Nesiguranta poate fi singura sursa de fericire in menirea noastra si trebuie sa o pretuim intr-un fel

Nu suntem obligati sa cautam, avem dreptul de a alege calea pe care sa o urmam, ceea pe care o consideram corecta. Atata timp cat nu exista un ideal precis in viata si totul e relativ, fiecare cauta sa atinga apogeul in felul lui, si fiecare are dreptate in felul lui.:)