Eu

regrete

2012-02-04T19:18:00.002+02:00

Nu vreau nimic, dar vreau să pierd totul și să mă scald în neființă, în sînge și moarte, să calc pe carnea sufletelor ce m-au alienat, să simt putrefacția cum se strecoară în corpul meu din corpul lor, să văd cum viermii se tîrîe pe lume, cum absorb carnea altora în carnea lor, cum pămîntul preface oasele în cenușă și cum cerul preface sufletul în vid, cum totul devine nimic și cum nimicul devine totul. Cum îngerul morții ne îmbrățișează cu aripile sale reci și saline, ne sărută vulgar rupîndu-ne suflul de pe buze, cum își bagă mîna în plămînii noștri negri și îi scoate la suprafață ca pe o săgeată dintr-o rană infectată. Pămîntul și universul ne reneagă, noi am devenit erori și orori, ființe demne de neființă, care excelează în virtuți ale crimei și a ciumei ce se numește omenire. Îmi pare rău că sînt și eu om.

...and I finally reach my end

2012-01-21T11:56:00.001+02:00

Nu a mai rămas nici urmă de poezie în mine, nici pe mîini, nici pe piele. Mi-au rămas doar ochii înroșiți, cu acele zeci de capilare care pulsează și care îmi fac creierul să se lumineze. Lumină totală, ca și un suflet păcătos ajuns la poarta iadului care descoperă că infernul său a fost viața pe care Lucifer a îngropat-o în mintea Evei, a cărei tenebre i-au lăsat urme de cangrenă în suflet și care descoperă că totul a fost un test pe care nu-l putea pica. Iadul a fost viața, moartea este eliberarea, secundele sînt ciocanele care ne sfarmă sufletul în bucățele mici, ne vaporizează pielea, ne scrumează în gînduri cu dragoste pentru ca mai apoi să arunce mucul altcuiva. Și atunci, ce ne rămîne să facem? Să ne dăm cu capul de pereți, să ne mituim mintea cu promisiuni pe care știm că nu le vom putea ține, să murim în fiecare dimineață și să nu înviem decît în clipa în care inima nu mai pompează niciun gram de sînge, cînd trupul se mai scutură pentru o ultimă dată, răsuflarea ne părăsește plămînii cu greață, scuipă pe alveole toată mizeria care s-a acumulat în interior, o lasă în cadavru să pornească putrefacția, festinul pentru viermi care formează din noi uterul pentru evoluția lor frumoasă, pentru înflorirea lor constructivă, care ne transformă în cenușă, în celule ofilite. E o toamnă a vieții după care nu urmează niciodată primăvară, căci iarba verde nu și-ar putea avea rădăcinile în cenușa noastră, deoarece ar ofili, ar polua cu negativism, ar fi cuib de ciori, de vulturi care așteaptă festine macabre. Și universul ne va uita la marginea uzualului. Eu uit și să uit cînd este cazul. Nu pot să uit cerul negru care mi-a acoperit viața, nu pot să mă gîndesc că soarele poate ar răsări dacă aș uita că el nu a mai răsărit pînă acum. Nu mai are rost nici aerul, nici cerul, nici iarba, nici gîndul, nici ființa. Sînt doar un vid în care ceilalți fac experimente, un vid transformat într-o groapă de gunoi nereciclabil, care mă poluează definitiv. Iartă-mi neputința, iartă-mi disperarea, iartă-mi egoismul, iartă-mi carnea, iartă-mi gîndurile, dar să nu-mi judeci niciodată caracterul, deoarece ei mi l-au făcut astfel, toată această hoardă de demoni m-a schingiut și m-a torturat, m-a adus la marginea haosului și m-au forțat să cred că e bine dacă fac acel pas în gol. Nu l-am făcut deoarece acel haos era oglinda mea, era nebunia mea dusă la extrem, era același lucru pe care îl vedeam în fiecare secundă, era eul pe care doar eu l-am putut cunoaște. Atunci am realizat că demonii, că ei sînt simpli, neputincioși în fața lor, ei nu se vor cunoaște niciodată pe ei însăși, ei vor muri fără să moară cu adevărat vreodată. Își vor face altare pentru hedonismul lor absurd, pentru acea genetică a haosului imoral. Eu mi-am construit cavouri pentru a îngropa plăcerile. Eu, eu mi-am creat propiul haos amoral în care să mă arunc.

913

2011-12-26T13:40:00.001+02:00

În fața mea era ușa ruptă prin care puteam să revăd camera. Era murdară, de parcă o toamnă nevrotică a șters cu frunze tot noroiul, iar mai apoi a vomitat mizeria acolo. Pereții era scrijeliți cu litere strîmbe și înjurături, iar tavanul fulguia cu bucăți de vopsea ce se desprindeau ca și cum demachiau un chip de monstru. Un ceas care ne dădea răspunsul la veșnica întrebare „Cît timp a trecut?” stătea strîmb lîngă gemul din dreapta ușii și își avea secundarul rupt, dînd senzația că parcă urma să se schimbe ora pe neprins de veste. În colț era un morman de seringi uzate pînă la acel galben murdar amestecat cu sînge coagulat pe pereții interiori, ciorapi de fete folosiți pe post de garou și mucuri de țigară fumate pînă la refuz care parcă ne mai colorau ascunzătoarea. Acolo îmi petrecusem adolescența, printre clipe de sevraj și clipe de halucinații divine, acolo ne unise pe toți același viciu pervers, care ne corupsese mintea și de care nu am putut scăpa vii, căci alții l-au luat pe veci cu ei în mormînt, iar noi i-am plîns în exact același mod în care ei au reușit să ne părăsească. Zic au reușit pentru că așa cred că a fost cel mai bine pentru ei. Noi nu mai eram oameni, eram animale nihiliste care ne mărturiseam zilnic că niciunul dintre noi nu este de vină și că Vlad și-a dorit această soartă, această continuare grăbită a unei existențe din care mușcase doar partea nocivă, dar indirect și partea visătoare. Căci visele care durează mai mult decît trebuie întotdeauna au fost nocive, ca și speranțele prea arzătoare. Dar totuși, ni-l imaginam ca pe un fluture căruia i-am injectat un virus de cangrenă și căruia i-am dat voie să se zbată inconștient în aer pentru cîteva minute. 10 minute din viața unui fluture ca și 10 ani din viața noastră, ca și niște pete de cerneală de pe o hîrtie uitată la soare. Căci totul devine mai fad pe măsură ce timpul trece. Pînă și frica devine mai fadă, își estompează rădăcinile din care își lua gîndurile, pînă ajunge doar o străfulgerare banală, o avertizare pe care nu o observi decît la limite, cînd pupilele sînt dilatate, iar mintea se evaporă prin găurile din vene. Auzi sîngele cum urlă în tine, ca un ceas diabolic ce cronometrează secundele pînă la moarte. 1,2,3,4 și ai căzut din picioare, tremurînd, cu vederea încețoșată și corpul amputat din creier. Rămîn doar simțurile accelerate sau diminuate pînă la extrem, sunetele care te înconjoară, vocile care șoptesc blesteme și farmece, care îți conduc îngerii prin catacombele sufletului tău, pînă în infern și pînă în rai.

Acum rămăsem singur. După ce Vlad se spînzurase ne-am depărtat unul de celălalt. Nu din cauza faptului că ne simțeam oarecum vinovați, ci pentru că nu vroiam să ne mai revedem în modul în care l-am văzut pe el ultima oară. Știam în sinea noastră că și noi vom sfîrși la fel, doar că nu de ștreang, ci de seringă, înecați în proria vomă și cu ochii dați peste cap. Pentru ca asta pățise el acum 2 săptămîni cînd ne întîlnisem ultima dată, luase o supradoză și abia a reușit să scape, avusese noroc că a reușit totuși unul dintre noi să sune la ambulanță. Oricum, nu are rost să ne amintim ce a fost, cum făcusem, ce nu făcusem, pentru că acum totul trebuia dat uitării. Trebuia pur și simplu să mergem mai departe, să ne alienăm iarăși cu cu fiecare secundă ce trece și cu fiecare amintire plăcută de care ne puteam lega prezentul, pentru ca să putem gîndi în continuare că mai avem o șansă. Deși, întotdeauna mai avem o șansă, putem alege ca și Vlad să ne sinucidem și printr-o decizie definitivă scăpăm de toate problemele temporare pe care le avem, putem alege să ne cufundăm în sex, droguri, alcool, țigări, antidepresive, sirop de tuse, romparkin, tantum rossa lins de pe șervețele, valium, bromazepam, hipnotice, salvie, etnobotanice etc. Sau putem alege să mergem mai departe, putem să continuăm strîngînd ochii și zicîndu-te încet: „Asta nu e viața mea, acesta-i coșmarul meu”. Ne ciupim și încercăm să ne trezim la o realitate mai inumană. Dar e mult prea greu, e mult mai greu decît pare pentru toți ceilalți oameni obișnuiți, obsedați doar de bani și de percepția lor în lume. Eu sînt mai mult decît un om obișnuit, eu sînt o evoluție nihilistă, adevărată, căci sînt sincer cu mine. Nu pot schimba. Să vreau că nu pot, căci îmi place această stare de dizgrație în care am căzut, îmi place această nebunie pe care o trăiesc zilnic, îmi plac depresiile mele care mă doboară în fiecare zi și din care fac tot în fiecare zi un război cîștigat. Am impresia că depresiile altor oameni nu există. Nu înțeleg cum te-ai putea plînge că nu ai ceva, că viața ta e incompletă din cauza unor lipsuri. Lipsurile sînt normale idioților, lipsurile ne fac oameni. Dacă nu vreți să fiți oameni, plecați în cușca pe care societatea va întins-o, puneți-vă lanțul la gît și mîncați din mîna celor care vă oferă o viață la pachet. Trăiți o viață de fast food, vă uitați la meciuri, faceți sex ca niște simple animale, dați beri pe gît și mergeți acasă să dormiți, pentru ca în viitor să mai și blestemați niște copii cu o viață nenorocită.

Vlad a avut dreptate din păcate. Noi nu avem ce căuta lîngă voi.

noapte

2011-12-24T23:32:00.000+02:00

simte-mi inima.
Vezi, corpul ăsta e un cavou
cu mozaicuri sub formă de sentimente
ce-mi criptează viața.
Greșeli și lacrimi am lăsat în mine
iar în fiecare zi visez că le-aș putea urla,
dar nu aș putea decît să le eliberez prin vene,
prin dimineți care încep mult prea devreme
și zile care se termină mult prea tîrziu.
Timpul mi-a dilatat moartea,
a lungit-o cu o secundă în plus cînd nu trebuia
cînd eu visam la ea, îi simțeam vidul.
Mi-a spînzurat mintea în acel mîine singuratic,
care are doar un ochi și buze roșii,
și are noaptea de partea sa, pact nenorocit cu întunericul.

dor

2011-12-24T00:28:00.001+02:00

Vreau doar nimic. Un nimic mare, înconjurat și sufocat de vid, un nimic care să fie în stare de implozie și care să fie capabil să distrugă toată lumea. Aș muri și mîine, aș muri și ieri, aș muri și toamna și iarna, mi-aș scurtcircuita venele cu o supradoză de culori și sunete pentru ca mai apoi să cad pe podea și să privesc tavanul cu mintea contuzionată. Dar iubesc atît de mult... Atît de mult încît mi-aș pierde mințile pentru tine, le-aș pune într-o valiză scrijelită cu unghiile în fiecare insomnie și le-aș arunca în primul ocean pe care l-aș vedea. Am scris destinul pe multe mese, pe multe sticle de vin, pe mult fum de țigară. Am scris destinul chiar și pe mine.

Și cînd nu voi mai fi, asta să ții minte. Visele și gîndurile să le uiți, ele sînt pentru oamenii slabi, pentru muritorii de rînd care se sting doar o dată în viață. Noi ne-am stins de mai multe ori, eu m-am stins de mii de ori. Am revenit lîngă tine, pentru tine, pentru noi, pentru anotimpurile pe care trebuia să le acaparăm în deceniile ce ar urma. Îmi este dor de ce va fi mai departe.

irelevant

2011-12-14T19:19:00.002+02:00

mă vei ajuta rupînd secundare
și cicălind viața împreună.

marți am să cobor din ultimul tren
de la ultima oră, ca un om care abia s-a întors
într-o gară necunoscută.
voi aprinde țigara
cu stupoarea gîndului nou, blasfemiator
cu un aer rece într-un iad uman
cu diavoli mii, făcuți să corupă

trenuri și căi ferate, cusute cu coaste
și sternuri cacofonice, cu șine drept nervi ce conduc
viața spre un punct mort.
eu v-aș ucide pe toți fără regrete
pentru a rămîne-n mine cu propria nebunie
îmbrățișați în noi, suflet nou contopit cu suflet mort
ca o coloană a inifitului într-o implozie schizofrenică
ca o evadare a sîngelui din corp
în alt corp, nesuportînd presiunea.
oamenii-s răi, animale puerile cu instincte devalorizate
uitate de ei în ei însuși. ceasuri stricate
ce miros a scuze și votcă
a putrefacție umbrită de lumină,
undă parșivă cu infuzie de speranțe ce nu poate staționa.
rîsete false pe chipuri și mai false
ochi în orbite scheletice ce au văzut nespusul
apus în lumea celor care nu ar mai trebuie
să cuvînte.

nemurire

2011-12-11T15:50:00.001+02:00

Erau un miros aspru de beție în jur

Și plînsete absurde, copilării incinerate

Gunoi pe jos și-n suflete, alcool drept vrajăsomnolentă

Hipnotice și iz de benzodiazepine, drogurisuspendate fin în aer.

Plîns, mort, aer tu-mi invadai plămînii arși,

Iar corpul plutea pe note de apocalipsă,infectînt suflete.

Sinucideri mii, valuri cu spumă roșie cerșeaumartiri noi

Oameni distruși de omenire, care să se ridicedin noroi

Și cu mîinile însîngerate să spună rugăciunipentru restul

Cei care uită pe ce pămînt calcă, și cît roșule inundă zilnic talpa și vederea,

Cîtă pneuomonie s-a depus pe creierul lor,parazitîndu-le sensul

Păpuși controlate de societăți putrede, fărăplămîni

Fără ochi, fără ficat, fără suflet. Fărămuzică și fără artă.

Oameni neoameni, nebuni împușcați în sine, cugăuri sîngerînde în coștiință

Table de șah sparte, cu pioni care cad crezîndcă puteau reuși

Să devină regalitate, dar ajung vasali ucișipeste care se formează caste.

Pace și nemurire nu va mai exista decît înviermi.

O2

2011-12-06T19:58:00.001+02:00

Îmi pare rău.

Dar sunt momente în care îți îngheață și visele, șigîndurile în creier, iar speranțele sîngerează pînă la moarte, spînzurate defirul timpului. Subțire și transparent, ca o reflexie a unei luni abisale pecare o vezi doar dacă mori, ca un suicid prin înec. Căderea în apă devine visulcel mai frumos, viața din pulsații rapide se transformă într-o înșiruire deultime imagini care propulsează spiritul spre sfîrșitul său, spre compilația demomente moarte. Trupul se îmbrățișează pentru o ultimă dată cu spiritul,plecarea e aproape, sîngele e tot mai dulce și mai otrăvit, iar peste privirese lasă ceața pe care ai dorit-o așa mult.

Eunu am zis niciodată că nu îmi va părea rău, nu am zis niciodată cu glas tare căviața aceasta nu merită trăită și nu mi-am promulgat disperările către oamenipe care îi cunosc. Întotdeauna i-am menajat, căci e oricum imposibil săînțeleagă prin ce trec și prin ce am trecut în ultimii 2 ani jumătate. Am fostpe muchie de prăpastie de atîtea ori încît orice dimineață a început pentrumine cu întrebarea dacă merită să fac azi niște acrobații în acest videxistențial, această angoasă zilnică, aceste elucrubații care îi menajează peceilalți, acei Sisifi care nu și-au realizat absurdul. Întrega lume este de fapt un 1984 promulgat la un nivel utopic, în carefuga după plăcere a devenit conducătorul principal, iar oamenii au devenitniște șobolani care se zbat într-o mocirlă zilnică pentru ca în weekend sădevină niște porci avizi de senzații animalice. Nu se mai citește, nu se maidiscută, nu se mai trăiește decît în trepte distructive.

De aia.

better off dead.

2011-12-02T13:39:00.001+02:00

Viu, cerșesc moartea ca pe un suvenir, pe care să mi-l infuzez în corp, iar mai apoi să aștept ca viața să se dizolve. E ciudat cum timpul trece, cum lasă praf peste sentimente, peste amintiri, peste tot ceea ce ne-a format. Devin în fiecare zi o persoană nouă, cu aceleași gînduri nebune la o intensitatea mult mai mare. Același maniac depresiv în fiecare dimineață și același ratat cu gînduri spulberate în fiecare noapte. Pun căștile în urechi, setez un playlist și adorm pentru ca să mă trezesc în fiecare dimineață cu aceiași migrenă teribilă, care îmi desface capul în bucăți mici, în sute de cuburi care așteaptă parcă să fie tocate de neființă. În fiecare zi aceiași cafea amară într-o cană de băut ceai, aceleași 3 minute în care fumez o țigară și care mă adîncesc în același căcat cotidian în care urmează să-mi efectuez săritura de grație. Cică ar fi o anomalie vasculară cerebrală, adică pînă și corpul meu s-a săturat de inepțiile debitate și încearcă să mai ștranguleze puțin gîndurile pe care creierul le pompează zilnic cu o precizie demonică. Nu am vrut niciodată ca lumea să creadă că mă plîng, ba dimpotrivă, am încercat cît mai bine să-mi ascund problemele doar pentru a-i face pe ceilalți puțin mai fericiți, pentru a le pune oamenilor un zîmbet pe față, pentru a face pe cineva să fie fericit, căci eu nu cred că voi putea fi vreodată fericit. Eu sînt împăcat cu mine, cu defectele mele, cu neputințele mele și cu gîndurile mele.

Odată un prieten m-a întrebat: „Oamenii te plac pe tine sau pe persoana care îi face să se simtă bine?” Nu am știu pe moment ce să-i răspund, i-am zis că nu contează, atît timp cît ei sînt fericiți cîtuși de puțin. Pare anormal, dar și acesta poate fi un scop. Să-i faci pe alții fericiți. Dar la fel ca și restul oamenilor, am și eu căderile mele. Și atunci rămîn aproape singur. E greu să fiu înțeles, nu pot cere oamenilor acest lucru, căci ar fi o prostie atît timp cît nici eu nu mă pot înțelege prea bine. Și într-un final ce-mi rămîne? Mai nimic. Doar gîndul că o moarte mă va elibera, că mîine poate nu va mai fi nevoie să trag aer în piept ca să pot înfrunta aceiași ceață malignă prin care mă plimb zilnic. Un zîmbet pe față și o gaură în cap.

mîine

2011-11-28T15:47:00.001+02:00

Îmi închid ochiiși visez. Poate mîine mă voi trezi dintr-un vis și poate mîine voi citi altefețe pe alte străzi, prin alte crîșme și alte ierni. Alte vieți, altemonotonii, alte funcții care se compun pe intervale necunoscute, viteze maimari ca viteza luminii și sori mai roșii ca amurgurile de după războaie. Alțioameni ciudați și multe alte vieți care merită ascultate, nu tîrîte în memoriiuitate undeva într-un vid din suflet. Eh, oamenii aceștia sînt niște creaturiașa ciudate și mult prea bipede uneori, căci cînd ar trebui să stea îngenunchi, ei se ridică pe vîrful degetelor cu impresia că orizontul li se vamări cu cîțiva 0,000000000metri.Sau se tîrăsc ca niște șerpi toată viața lor, prin propriile mizerii și prinpropriile sevraje. Sau calcă pe capete cu sentimente de superioritate, cugînduri că dacă ei se ridică, restul pot să ciugulească milă de prin colțuri.Nu domnilor, nu asta este esența. Nici eu nu știu care e esența, dar stînd laaceastă masă, vă pot spune că chiar și fumul care ne umple ochii și care neproduce lacrimile poate avea forme mai frumoase decît vom avea noi în vreodată.Artă. Fumul e artă abstractă, viața este o artă abstractă și suprarealistă.Dacă Dali ar fi fost Creatorul viața noastră ar arăta exact ca realismulpictorilor europeni. Creatorul e un pictor cu licență universală și suprarealistă,iar din acest motiv noi contestăm tot ce vrem. De aia un ceas care curge și ofemeie care se topește pe un secundar ne intrigă. Pentru că nu putem să credemașa ceva, nu putem atinge, nu putem simți. Putem simți o durere de inimă, omigrenă, un plămîn putred și negru, un ficat distrus, dar nu simțim cancerulsufletesc. El ne macină de pe la 13-14 ani și mai apoi se transformă într-uncancer malign pe care nici cea mai bună chimioterapie nu îl putea vindeca.Muzica. Eh, muzica poate ne mai poatesalva. Uităm puțin de noi prin alții, ne adîncim în sufletul lor și încercăm săgăsim ceva comun, dar care să ne diferențieze concomitent. Pentru că gîndul căam fi exact ca ceilalți ne înspăimîntă de moarte. Ținem cu dinții la unicitatenoastră, noi sîntem acel element dintr-o mulțime care exclude orice regulă.Poate este așa, poate nu este așa, cine știe.. Majoritate dintre voi uitațipînă mîine că e mai importnant să te asculți pe tine decît pe ceilalți și uitațică orice experiență este o inițiere.

angst 3

2011-11-20T09:46:00.001+02:00

Numește-mă cu alt gînd ascuns și răscolește-mi sufletul

Golește un pahar de infinit în mine, îmbată-mă

Uită-mă la marginea unei lumi

Și distruge-mă.

Urăște-mi cicatricile, desfă-mi venele înveninîndu-mă

Vomită un mamut de ură, constrînge-mă,invită-l să curgă

Uită-mă spînzurat de un orologiu

Și lasă-mă.

Citește-mi o altă soartă cu nori negri șiamurg roșu

Într-o palmă ce iubește căldura de sînge

Uită-mă, ca mîine să sufoci vise

Terorizează-mă.

angst 2

2011-11-09T23:13:00.001+02:00

A fost odată absurd de multă speranță-n mine

și-n vise, -n gînduri, și-n nimic uitat chiar.

Acum e scîrbos de absurd și miroase a toamnă-n

suflet noroios cu urme de tălpi zeci, urmărit de monștri

cu n ochi ce urmăresc avizi căderi, mîini arse

însîngerate, învinețite, piele asfaltată cu ură ce urlă pe un corp

cu plămîni putreziți și ficat mîncat de fericire amestecată cu pastile
ce grăbesc o inimă să trimită viață într-un

creier inflamat, cu zeci de vene mov ce pulsează viață galbenă

și puroi existențial. Vomă cu sînge și citoplasmă, cu mucus

aruncă corpul meu, este trasă din el cu harpoane tocite,

de monștri hermafrodiți cu n ochi și buze mari roșii,
raționali pînă în ultimul lor spermatozoid,
flămînzi pînă-n ultimul ovul,
și care ling dezoxiriboze de pe catene frînte.

.

fucked up

2011-11-07T23:14:00.000+02:00

Pentru că sînt om, iar alte motive nu mai găsesc. Și mă îmbolnăvesc, și mă sinucid încet, scuipînd peste viață și tot ce ar trebui să fie mai frumos. Și ce rezultă? De cîte ori m-am putut trezi dimineața gîndindu-mă că ieri am făcut ceva bun? Mă scald în aceeași mocirlă de antisocial și nici măcar nu mai simt păreri de rău. Mă arunc într-un vid de ură pe care o alimentez aiurea și ruinez sentimentele altora. E inumană umanitatea mea. E existență condimentată cu crez de neputință și inutilitate profundă și dezamăgitoare pînă în măduva ființei. Nu voi putea fugi niciodată de păcatele mele și nu voi putea uita trecutul care mă va bîntui pînă în ultima secundă, pînă în ultimul regret urlat cu gîtul sugrumat și cu corpul amorțit. Și ce voi putea spune despre mine mîine? Sau peste 10 ani? Că am citit sute de cărți? Că pot înțelege sincronismul într-un accelerator de particule? Că pot să fac o poezie despre el în orice moment?

Cum să trăiesc cînd pot renunța chiar mîine la trăiri?

milă

2011-10-31T23:45:00.001+02:00

Și stai singur. Atît de singur.
Iar ochii ți se pleacă în fața ființei
moartea te umilește cu vid, prin eternitate.
vise și speranțe spulberate-ți ard mintea, îți taie sufletul
pînă la piele.
Atît de multe răni ascunse în tine și atîtea urlete
atît de multe depresii netratabile
atît de mult gri și mucegai de suicid
și revoltă contra ta. Tu, înger decăzut în sine
demon format de ei.
Ei, grafică suprarealistă, compusă-n ură
față de noi, viermi spurcați și insignifianți
nu sînt decît nimicuri. Căci,
zilnic aceleași pastile, aceleași dimineți
aceleași migrene, aceleași zîmbete false ce maschează
dezgustul.
și e greu, atît de greu
atît de bolnav psihic
atît de uitat de fericire.
Suflet îngălbenit, toxic și anemic
Plîns la nesfîrșit.

vid

2011-10-30T10:00:00.001+02:00

e timpul să construim morți noi pe fundal de recviem și urlete șterse

e timpul să uităm de ei și de tot ce ne înconjoară

de alte morți, de alte vitralii sparte, de alte cioburi călcate

în care ne-am agățat viețile și gîndurile

și privirile prelungi în tavan din fiecare dimineață.

e timpul să nu mai inspirăm milă și iertare

e timpul să ne ridicăm în fața lor, să le prefacem fiecare clipă

în clipele noastre, în insomniile noastre, în ororile noastre

și să-i transpunem în cel mai halucinant sevraj proiectat

în fractale pe sufletele lor.

e timpul să le tăiem corpul, să cicatrizăm pe ei toate durerile noastre

e timpul să le prefacem fiecare zi într-un iad viu.

un purgatoriu al depresiei, al erorilor psihice, al urii.

eșuat

2011-10-28T01:07:00.000+03:00

Este un frig de toamnă ca-n cavou

Și sînge murdar prin vene sparte, și frunze însîngerate

Și se preling picături galbene cu ecou,

Iar cerul este plin cu oglinzi ce redau speranțe deșarte.

Este anotimpul cînd putrezesc și gîndurile în mine

Și mor, și beau din sticlă, sprijinindu-mă de perete
Și beat fiind urlu cît mă ține:
Iar vine o iarnă conturată cu regrete.

Este timpul să mor într-o pădure
Și crengi cu lacrimi de fantomă să mă-nvăluie
Și valul toamnei să mă iubescă-n alienere,
Iar vara viitoare să nu mă mai chinuie.

fragmente

2011-10-24T23:09:00.002+03:00

interior

2011-10-22T14:54:00.000+03:00

„Cea mai insignifiantă durere a degetului tău mic este mai importantă pentru mine decît moartea a milioane de oameni”.

Viața e un continuu zgomot de fond, un fum dens de țigară din cea mai mizeră crîșmă. Poți să te zbați, poți să faci compromisuri, poți să ajungi în vîrf, poți să rămîi pentru totdeauna la fundul mlaștinei. Dar la sfîrșit oricum ajungi într-un punct în care nimic din ce ai acumulat nu mai contează, căci închizi ochii și dispari la fel de inutil precum ai și apărut. Și totuși, dacă existența precede esența îți rămîne doar să cauți esența, să ți-o personalizezi astfel încît să dai culoare acestei vieți care se derulează în mare parte în alb negru.

Ți-am mai zis că poate nu-ți zic că te iubesc destul de des și că uneori uit că noi sîntem mai importanți decît restul. Dar sînt om și greșesc. Greșesc al naibii de des și am prea des tendința să-mi satisfac orgoliul mai întîi. Dar realizez că e mai important să trec peste, iar mai apoi îmi pare al naibii de rău pentru orice gînd aiurea pe care l-am avut. Căci dacă te-aș pierde, m-aș pierde și pe mine. Mi-ai reproșat de multe ori că nu-s deschis, că nu spun niciodată ce probleme am și ce mă apasă, dar fac asta în mare parte pentru a te proteja, căci am un interior nociv, am mii de gînduri absurde care mă bîntuie și zeci de ani în care aș dori să nu mă mai găsesc. Și tu mă ajuți zilnic să trec peste clipele astea. Mă ajuți prin simplul fapt că ești lîngă mine și că ai cele mai pure sentimente pentru mine. Probleme vor apărea și vor dispărea, iar mai apoi iarăși vor apărea, dar clipele frumoase vor rămîne întotdeauna în memoria noastră. Și clipele mele cele mai frumoase sînt cele petrecute alături de tine. Tu ești esența mea.

octombrie

2011-10-18T23:21:00.002+03:00

Cerul era violet, iar mîinile îmi erau roșii. Ochii-mi memorau, sufletu-mi tăcea, iarba se usca tremurînd sub mine. Stelele mocneau cu o reflexie de plumb, speranțele se revedeau într-o oglindă spartă de veacuri, prin care vîntul sufla blesteme cu voce înfundată, iar soarele nu mai pătrunse de mult. Se auzea un foșnet surd de frunze și un miros accentuat de toamnă care perfora timpanele și etmoidul și care parcă cînta o nocturnă la pian, doar că acordurile urcau într-o spirală ce evada din toamnă ca soarele dintr-o dimineață cu ceață. Era totul atît de pătrunzător, încît frigul se cuibărea prin oase, iar ploaia se ascundea prin păr și aștepta să o scutur pentru ca să se prefacă într-o rouă a singurătății. Pictam pași prin pădure și pădurea picta imagini pe retina mea. Era o simbioză a mea cu crengile goale care închinau rugăciuni cerului și nopții, pămîntului și zilei, era un contrast între trecut și prezent, contrast care mirosea a plămîn de mușchi verde. Țigara nu cuteza să ardă, iar aerul rece ca un cuțit făcea din corp un altar în care aducea jertfe pentru viață, căci curăța smoala de pe alveole și o aruncă printr-o tuse la suprafață. Stăteam, mă miram, trăiam, visam, îmi ucideam trecutul.

When you're strange.

2011-10-16T22:43:00.000+03:00

...de fapt, fuck it. Stau acum în stație și văd cum vîntul poartă pe jos un pahar galben de cafea care poate mai are pe el urme de salivă și nicotină, infectată cu sunet surd de respirație. Voi continua să iau atît de mult ibuprofen încît cred că în cîteva zile voi fi dus la urgență cu hemoragii stomacale. Unde-s zilele cînd aveam la dispoziție și niște bromazepam, iar seara somnul venea mai ușor cu niște zaleplon. Și totuși migrenele își fac de cap cu capul meu, tipăresc matrițe gri pe osul temporal stîng, iar mai apoi se opresc într-un soi de durere ascuțită fix în pericard. Sîngele ăsta e ca un stol de corbi care umblă după cadavre acoperite cu zăpadă. Îmi este așa de frig încît stau să mă gîndesc dacă să-mi aprind o țigară sau nu. Dar îmi aprind totuși. Bine că mai am. Fumul se luptă cu aburii din respirație, care încălziți bine de plămîni se fălesc mai ceva ca atunci cînd eram copil și mă prefăceam iarna că fumez. Eram așa fascinat atunci. Abia așteptam să ies afară și să îngheț de frig. Și seara veneam degerat, abia puteam mișca picioarele și mă puneam să citesc ceva. Cînd mai prindeam cîte o carte de Jules Verne era una din cele mai mari bucurii. Acum mă bucur cînd prind cîte un existențialist bun. Eh, timpurile se schimbă. Și gîndurile, și speranțele.
A priori, am un atu. Nu am cerințe mari. Nu am speranțe mari. Nu aștept să-mi cadă ceva din cer, nu aștept să se pună singur cafeaua în ibric și nu aștept să mă trezească cineva dimineața. Aștept poate puțină liniște în capul meu, căci mă doare aproape zilnic deja și nu prea mă mai ajută nici pastilele. Dar te deprinzi. M-am deprins eu cu atîtea pînă acum. Am mîncat umilință pînă mi-au dat lacrimi și am luat și bătaie pînă nu mai curgea niciuna. Totul e mult prea trecător încît să-ți permiți și vise. Realitatea e crudă. E goală și carnală. Mușcă din noi de parcă am fi sursa ei supremă de plăcere. Realitatea e sadică. Eh, muzica mai fute realitatea, dar nu poți umbla toată viața cu căștile în urechi și să te gîndești și ce bine ar prinde o votkă de aia pe care ai putea-o purta în buzunarul din interior al gecii. Mda, realitatea e crudă, dar și viața e suculentă. În felul ei bolnăvicios.

degradare

2011-10-09T23:08:00.001+03:00

Problema nu era faptul că cerul cădea

sau că soarele nu mai apăruse de ani buni

și nici lună, și nici stele.

Sau că gîndurile îmi amorțiseră

și mă făceau să mă simt un străin față de mine însuși,

iar clepsidra se curba sub povara timpului

sîngele din ea stînd suspendat în picături mici

care mocneau rubiniu.

Problema sînt eu

căci sîngele încă curge în mine,

iar timpul este o povară prea mare pentru pleoape

care se închid aritmic chiar și în somn.

Memorie bolnavă și infidelă

Ce derivă în ură. Și...

...aș vrea să plîng uneori cu capul pe un umăr

și să-mi răsuflu toate temerile

și să mă împac pe mine

să pot respira

liniștit.

Măcar pentru o clipă.

Dar sînt un nonsens tîmpit.

O sentință la moarte.

O poezie de prost gust cu multe comparații

și metafore forțate, udate cu

analgezice, antidepresive, somnifere, țigări și alcool.

retrospectivă

2011-10-02T02:09:00.000+03:00

aproape 10000 vizualizări. cam vreo 2 ani de cînd am acest blog. cîte s-au schimbat de atunci? multe. foarte multe. cîte schimbări au fost înspre bine? puține, dar satisfăcătoare. se merită? nu știu.
Cert este că eu nu prea merit nimic. Nu am progresat, am regresat mai mult. Totul a luat o turnură fadă, mi-am pierdut pe rînd speranțe, religie, gînduri, sentimente. Doar că mai apoi am regăsit cîteva și poate chiar mai puternice. Am găsit și pe cineva pe care să iubesc, în care pot să-mi depozitez gîndurile, pentru că știu că mîine voi revedea același zîmbet și pentru că știu că și ea așteaptă de la mine o privire pentru ca să-i treacă supărările. Și a devenit mai ușor...
Au fost și cîțiva oameni care s-au plimbat pe aici, care s-au regăsit, cu care am vorbit și care au trecut peste inepțiile în care se regăseau. De atunci, nu am mai auzit mai nimic de la ei. Și asta mă bucură oarecum.
Am debitat o mulțime de gînduri și frustrări aici. Am pus și sentimente frumoase. Dar acum încep să cred că nu voi mai reuși să trec peste unele chestii, să las în urmă unele greșeli. Și mă doare enorm, pentru că e vina mea.

Depresiile netratate lasă sechele. Devin dependențe care te macină și care își cer doza de căderi psihice și gînduri la margine de prăpastie. Mă voi lupta cu ele în continuare, pentru că există mii de motive pentru care să lupți. Iar dacă voi ceda cîndva, nu va fi din cauza că nu mai aveam pentru ce să lupt, ci pentru că s-au acumulat prea multe greșeli. Pentru că am vrut să uit definitiv de ele.

P.S. Pentru noi voi mai citi gînduri și minute.

redfield

2011-09-26T22:50:00.001+03:00

Aseară vîntul bătea de parcă cerul își dădea suflul
Și păsările cădeau însîngerate, stropind asfaltul cu lacrimi
Noaptea-și vomita lumina, mestecîndu-și stelele
Și le scuipa pe sufletul meu ce
stătea pe jos însîgerat și privea
cum fumul de țigară îi invada plămînii,
iar cancerul îi stătea în gît, așteptîndu-și hrana.
Sîngele clocotea nebun prin vene
și vărsa înjurături în minte, și blasfemii în credință.
Eu m-am supărat și
i-am tăiat calea
Cu lumină și vomă de stele
Și speranță arsă ce mirosea a cauciuc
căci stătea întinsă pe asfalt, iar oamenii
o aprindeau ca pe un joc de artificii.

căci eu,

2011-09-23T23:25:00.001+03:00

eu,

cînd mor zilnic nu-mi beau sentimentele

și nu-mi fumez gîndurile ca

mai apoi să umplu o scrumieră cu speranțe.

c~~ăci, să fim serioși domnilor~~
~~eu nu vă merit mai mult mila, căci:~~

Eu am știut că mîine totul

mă va lovi și am știut

că tot mîinele îmi vor tăia

viața sau că viața

îmi va cresta mîinile și

zi de zi și minut cu minut mă otrăvesc

conștient că îmi trag singur scaunul de sub picioare

și mă spînzur mintal.

și decad de aproape două decade deja

căci, eu

nu pot uita cum singur

îmi construiam lumea și cum singur

ridicam capul din pămînt, plantînd zîmbete pe

fața mea. Este prea mult de învățat,

iar azi totul e un azil

în care sîngele mă ține prizonier

sugrumîndu-mă cu pulsul.

Azi, nu vreau să rememorez.

azi, vreau doar să-mi demolez corpul.

Azi, nu mai vreau milă.

feedback

2011-09-19T23:28:00.000+03:00

Situațiile limită apropie și concomitent îndepărtează sentimentul morții, excluzînd viața și mototolind-o prin colțurile minții. Acceptarea lor conduce la formarea unui gol în timp, totul conducînd la o ruptură între sentimentele de înaintea și după căderii mintale. Astfel, punctul culminant al unui episod major de depresie are dublul rol de a te transpune în vid emoțional și a te elibera de angst-ul existenței, transpunîndu-te în unul din momentele ei culminante. Cînd totul pare închis, negru, cînd existența îți apasă pe umeri ca o eternă povară, iar fiecare secundă îți inflamează venele, îți transcende respirația, obligînd-o parcă să se combată prin ea însăși, prin absurdul care-ți umple plămînii, lumea ia forma unui iad care se compune cu persoanele din jur, al cărui foc sînt toate sentimentele care răbufnesc. Omul este o ființă a extremelor, un animal care se încovoaie sub povara propriei rațiuni și propriului sfîrșit. Dasein-ul nu poate să se explice decît prin el, viața nu poate avea alt sens decît prin greutățile pe care ți le pune pe umeri. Astfel, golul din minte devine un act al renunțării la fericire, la șansa pe care nu vrei să o accepți. Sentimentele nu pot fi șterse, ele pot fi doar anulate.

simplu

2011-09-12T22:58:00.000+03:00

eu mor încet împreună cu fiecare lacrimă ce-ți cade.

Și-n sufletul meu e zăpadă însîngerată cînd tu ești tristă. Și

eu pot să renunț la mine pentru tine, dar

tocmai pentru tine

îmi calc egoismul în picioare

Și mi le îndrept spre ceva mai bun.

Ești analgezicul meu.

Ești somniferul care-mi predă

Visele.

răsărit :)

2011-09-08T16:57:00.000+03:00

Explorează-mi mintea, taie-mi carnea, rupe-mi oasele

Ucide-mi sentimentele, violează-mi gîndurile, distruge-mi simțurile

Lasă-mi doar durerea, scurge-mi sîngele, bea-mi suflul

Calcă-mă în picioare.

Ucide-mă, uită-mă, corupe-mă, urlă-mă, uită-mă

Uită-mă, uită-mă, uită-mă

Înfinge-ți unghiile în mine, ia pielea de pe carne

Spînzură-mă.

Lasă-mă putrezind, aruncă cu viermi peste mine

Ucide-mă, uită-mă, corupe-mă, urlă-mă, uită-mă

Spînzură-mă.

Calcă-mă-n picioare.

Sfarmă-mi craniul.

Scoate-mi inima

Rupe-mi speranța

Arde-mă.

Carbonizează-mă.

Scuipă-ți necazurile în sufletul meu

Neglijează-mi nașterea

Descoase-mi viața

Ucide-mă, uită-mă, corupe-mă, urlă-mă, uită-mă

Arde-mi ființa

Varsă-mi ființa

Fă-mă să-mi vomit sîngele.

Uită-mă.

Iartă-mă.

nimic

2011-09-06T23:17:00.001+03:00

Acum rămîn doar urletele ce-mi seacă creierul, doar cuțitele ce-mi penetrează carnea, doar medicamentele ce-mi posedă fluxul sanguin.

Timpul va trece, timpul va veni, noi vom aștepta schimbarea care ar fi trebuit să fi avut loc, vom aștepta ca gîndurile din trecut să prindă viață în acest prezent infirm, în acest ocean de greșeli în care ne vomităm zilnic aproape orice gînd și orice acțiune, în acest haos al disperării care ne înghite mintea, care ne acaparează sufletul, care ne face să vrem să închidem ochii și să ne trezim din acest coșmar cu valențe frumoase pe care îl numim viață. Nu mai există salvare pentru noi, cei al căror gînduri s-au încovoiat mult prea des sub propria lor povară. Nu mai există lumină pentru noi, cei care i-am iubit doar reflexia rubinie dată de propriul sînge. Nu ma există speranță pentru noi, cei care am sîngerat-o prin rănile necicatrizate lăsate de depresii, lăsate de ratarea continuă prin care ne tîrîm. Gîndaci mizerabili și scîrboși ce sîntem. Ne hrănim cu urmele de civilizație pe care alții o uită. Nimeni nu își merită viață, dar viața oricui e cea mai originală formă pe care universul a putut-o crea.

Și îmi voi tîrî corpul prin viață pînă moartea va pune mîna și-mi va opri toate sîngerările. Și îmi va uita toate speranțele. Și toate regretele. Și mă va face să visez speranțe împlinite.

eu anihilat

2011-09-02T14:30:00.001+03:00

Soarele oricum va răsări, la fel cum pietrele se vor dezintegra
La fel cum unele sentimentele se vor uita, la fel cum uitarea
îmi va penetra corpul prin zile în care nu credeam că
Mă vor face să zic că azi nu mai pot.

Peste o lume pe care nimeni nu a putut să o cunoască
Pe care nimeni nu a vrut să şi-o dezvăluie
Decît speranţe pe care mi le-am prescris aiurea
Singur.
Eu
Voi fi inexistenţă, îngrăşămînt temporar pentru regrete şi
Voi preceda suflul prin nesufl
Prin vid şi ceaţă
Plină cu regrete şi cicatrici
Şi multe vise frumoase devenite coşmar
Şi care mor acum cînd eu sînt de mult timp
Mort.
Distrus şi anihilat de tot ce-am vrut să fiu.
Eu, fiu uitat în uitarea-mi
Nu pot să arunc tot ce zace în mine pentru ca
Mîine să fac posibil un zîmbet curat.
O nouă zi.
Deşi, timpul nu ştie că eu pot să aştept pentru totdeauna
Ca noi să putem fi alături
O veşnicie.
minutul 4

suicidal rebirth

2011-08-29T17:53:00.000+03:00

Îmi voi tăia speranța și o voi lovi de pereții sufletului pînă

va sîngera . Pînă

orice vis va fi un amurg,

pînă cînd nicio amintire nu mă va mai face să zîmbesc.

Pînă cînd vei uita. Căci

Să nu-ți amintești de mine.

Să nu te întrebi ce am visat,

să nu te întrebi ce gîndeam

cînd stăteam cu pumnii strînși,

cînd îmi înghițeam furia pentru ca să pot vomita

un zîmbet.

Să nu-ți pară rău,

să nu-ți imaginezi cum am fost

găsit cînd viața curgea din mine.

Voi ține minte

orice zîmbet fals,

voi ține minte orice privire care

m-a învinuit pe nedrept,

voi uita de lungmetrajul plin de coșmaruri care a fost transpus

de voi

prin viața mea.

Și voi lua un pumn, voi lua o seringă, voi lua o funie

Care

Să-mi străpungă carnea cum am străpuns cu-n vis eu

Viața ta.

2011-08-28T23:06:00.000+03:00

Somnul-mi era plin de halucinații auditive, iar gura de praf albastru cu vise dureroase ce pulsau pe ritmul pastilelor ce erau lîngă mine, iar mai apoi în mine. Încă un calmant îmi zic. Aveam 3 deja pe ziua de azi. Am mai pus o pastilă de 3 mg sub limbă și stăteam așteptînd să nu pot merge. Asta-mi este soarta. E verde. Și amuzantă. Și matinală. E greu să ai o viață matinală, te trezești cînd toți dorm și dormi și tu treaz fiind vorbești aiurea încet, iar mai apoi mergi să speli niște vase poate. Confuzie albă. Minte goală și un suflet plin de sentimente. Combinație letală.

Eu nu cred în eul meu.

Ieri eu deja murisem azi.

2011-08-25T17:37:00.000+03:00

Îmi pulsează ochiul stîng și îmi tremură mîinile. Afară nu mai plouă, afară este soare și el mă bate la cap cu razele lui. Fuck off cu accent britanic soare. Țin o pastilă sub limbă și stau întins, îmi este greață de la injecții, iar gîndurile galopează în cap ca niște cai fugiți de la cei care îi chinuie. Eu am zis că nu-ți voi mai zice nimic, dar nu cred că mă voi putea abține. Nu poți să-ți bagi mîinile în sufletul meu, iar mai apoi să le scoți însîngerate soartă. Fuck off cu accent britanic soartă. De vrei să știi, eu pot sta o zi întreagă întins pe iarbă. Începînd de la ora 6 cînd mă trezesc pînă la ora 12 cînd mi se face somn.

Cărțile stau lîngă mine, iar lenea pe mine. Nu-mi prea place, dar nici nu-mi displace. Lasă că timpul fuge oricum. Fuck off cu accent britanic timpule!

șț

2011-08-19T23:35:00.001+03:00

Eu nu credeam că sufletul-mi este așa deteriorat. Vedeam crăpăturile, îi simțeam și hemoragiile deseori, simțeam și singurătatea care-i acorda suflul, dar visam întotdeauna la ceea ce ar putea să fie mai bine. Dar sînt anumite aspecte pe care nu le voi putea îmbunătăți niciodată, sînt anumite gînduri care nu vor dispărea niciodată. Îmi pasă de prea multe. De mult prea multe. Îmi este milă, îmi este frică să rănesc oameni, să-i fac pe alții să sufere. Și de fiecare dată cînd greșesc mă simt de parcă mi-aș tăia sufletul, de parcă mi-aș mutila conștiința. Am atîtea regrete. Atît de multe regrete.

Și un dor imens de neființă.

vise

2011-08-17T21:20:00.001+03:00

Era aproape ora 2 noapte și eu așteptam ca somniferul să-și facă efectul.
Ziua a trecut, vine încă o noapte cu o dimineață agitată. Am cele mai ciudate vise în ultimele zile. Mă trezesc și încerc să mă conving că-s vise și nu realitate. Vise urîte.

Toată viața mea este un vis despre care încerc să mă conving că nu poate fi real.

Amară pastilă și amară existență domnule.

mîine

2011-08-16T00:02:00.000+03:00

Mîine nu vei vedea că soarele tău apune la fel în fiecare zi,

tu vei vedea doar amurgul colorat sau,

sau tu nu vei vedea decît pîcla de gînduri care te împiedică

sau nu-ți dă voie să observi ceea ce contează uneori.

Eu îmi voi pune muzica în podul palmei, iar cînd voi dormi,

voi dormi cu mîna la ureche și cu sufletul în altă lume,

iar cînd sufletul meu va valsa pe ritmuri de nebunie, sufletul tău va dormi calm, pregătit fiind pentru o zi nouă în care nu ar conta dacă

moartea se apropie cu atît mai rapid cu cît trec momentele de fericire.

Moarte ne-a închiriat fericirea, o folosește

pentru a ne face să credem că putem cumva cît de cît

amîna momentul.

Dar noi doar îl grăbim. Am agățat necazurile de o funie

și le tragem la noi cu toată puterea pe care o avem. Și avem doar un mîine.

Mîine să fii pregătit totuși.

Pentru că vreau să tai funia din jurul și de sub picioarele multor oameni.

care?

2011-08-13T22:24:00.000+03:00

vreau doar ca tu să mă ierți nu privind înapoi, ci privind înainte, iar atunci cînd universul meu se va dezintegra în mod inevitabil, cînd eu voi deveni o gaură neagră care va suge cu scîrbă și durere sentimente, care îmi va absorbi și rațiunea și lumina sufletului, atunci tu să fugi de mine și să te ascunzi cît mai departe, să mă înjuri și să prinzi ură pe mine, pentru că asta voi merita. vreau, vreau doar să nu crezi în egoismul meu aiurea, vreau să crezi în tot ceea ce ți-am demonstrat încetul cu încetul, zîmbet cu zîmbet, minut cu minut. căci.
timpul trece. și în majoritatea cazurilor prăfuiește pînă și sentimentele. pînă și rațiunea. dar rațiunea mea acum mi-a zis să pun o pelerină peste dragostea noastră, iar astfel și nebun dacă voi fi, tot voi mai ști că am iubit și că iubesc.

pentru care gînd merită oare să nu mai ai niciun gînd?

Förtvivlan, Min Arvedel.

2011-08-03T16:36:00.008+03:00

„C’est l’histoire d’un homme qui tombe d’un immeuble de cinquante étages. Le mec, au fur et à mesure de sa chute se répète sans cesse pour se rassurer : jusqu’ici tout va bien, jusqu’ici tout va bien, jusqu’ici tout va bien.
Mais l’important c’est pas la chute, c’est l’atterrissage.”

C'est l'histoire de notre existence. Nu? În fiecare dimineață, în fiecare zi îți tot repeți că pînă aici e totul bine, pînă aici situația este destul de acceptabilă. Așa te prinde moartea sau așa poți să aduci moartea în fața ta, să îi pregătești tu aterizarea și chiar în ultimele clipe să șoptești „ jusqu’ici tout va bien”. Iar mai apoi, cu ochii pierduți să faci din corpul tău pistă de aterizare pentru moarte și pistă de decolare pentru regrete. Zeci de regrete, sute de regrete, mii de gînduri la marginea lucidității, zeci de mii de speranțe deșarte și sute de mii de respirații în van. Dar pînă acum totul a mers cît de cît bine, nu? E ciudat, e amuzant modul în care ne agățăm de fiecare secundă în plus, parcă am fi fiecare cîte un Sisif care urcă pe coasta timpului, cărînd viața în spate și rostogolindu-se conștient în abisurile depresiei de fiecare dată cînd cade în genunchi. Modelăm absurdul în așa fel încît să-i dăm sens pentru noi, să ne putem trezi și să zicem „ jusqu’ici tout va bien”. Să putem adormi și să zicem , jusqu’ici tout va bien”. Mitizăm pentru a putea trăi. Demitizăm pentru a ne da impresia că murim liniștiți. Demitizăm pentru a crede, pentru că vrem să credem, pentru că altfel neputința ne-ar înnebuni, pentru că altfel ar fi exclusiv vina noastră. Dar este vina noastră.

Bună dimineața disperare.

Andrei

2011-07-28T19:50:00.003+03:00

Andrei stătea la blocul gri de vizavi, dar camera sa era neagră. Are un raft de cărți, caiete pe jos și resturi de mîncare pe masă pe care le aruncă deseori pe geam fiindcă îi este lene să ducă gunoiul. Mă întîlneam des cu el, eu mergeam la școală, el mergea la muncă, eu veneam de la școală, el mergea în crîșmă. Eu mergeam în altă crîșmă, el mergea în crîșma cu doi motani, dintre care unul e surd și unde fumul este atît de dens încît smoala din el ți se depune pe creier. El stă întotdeuana singur la masă, bea bere după bere și fumează țigară după țigară. L-am mai văzut în trecut și l-am salutat, dar el nu mi-a răspuns, cred că nici nu mă observă. Cred că el vede doar ce vrea și trăiește cum nu vrea. Totuși mi-a cerut odată o țigară și mi-a dat un leu pe ea. Eu am luat leul și cum mai aveam un leu mi-am mai luat o cafea, pe care am mirosit-o vreo 10 minute, iar mai apoi mi-am dat seama că s-a răcit. Nu credeam că voi mai avea ocazia să schimb vreo vorbă cu el.
Într-o zi, Andrei stătea așezat pe trotuar și mi-a mai cerut o țigară. Eu mai aveam doar una și i-am zis că dacă vrea îi las jumătate. I-am lăsat, a fumat, și-a luat ghiozdanul și m-a chemat la el în casă. Casa lui era de fapt o cocină, dar mizeria din ea parcă avea totuși o oarecare estetică. Oricum, nu am putut să nu observ mulțimea de cactuși pe care o avea pe geam și m-am gîndit amuzat cum oare ajunge lumina la ei. El mi-a dat 13 lei și mi-a zis să merg și să-mi iau un pachet de țigări. La început l-am refuzat, dar avea o privire care îți impunea să nu refuzi. Am zis că este ok atunci. Oricum, înainte să ies am observat că avea pe raft și Știința Voioasă de Nietzsche. I-am zis că și mie mi-a plăcut cartea, iar el a zîmbit discret și m-a întrebat dacă măcar am înțeles ceva din ea. Și atunci s-a încins discuția și am stat cu el pînă pe la miezul nopții. Am devenit prieteni. Ne vedeam des, ne întîlneam și discutam despre carți, filme, începusem să scriem un blog împreună. Devenise ca un frate pentru mine. Și timpul trecea încet. Iar pentru el trecea și mai încet cred. L-am întrebat odată cum de este atît de singur? Cum de nu are pe cineva alături și de ce nu-l sună rudele niciodată? Și atunci, privind în gol, mi-a zis:
-Am învățat destule chestii la viața mea. De exemplu, chiar dacă nu mai ai ce fuma, nu fura țigări Camel din pachetul de pe masă. Sînt foarte foarte nasoale. Deci, nu pot înțelege cum oamenii pot să fumeze Camel. Nu pot înțelege nici oamenii care se duc prin cluburi fițoase și nici fetele care se lasă admirate vulgar.

Oricum, eu trebuie să mă las de fumat. Nici nu mai știu a cîta oară zic chestia asta. Dar acum nu prea am motive, vreau să mă las pe la mijlocul lui noiembrie, căci peste vreo cîteva zile rămîn singur și..

-De ce rămîi singur? Poți merge oricînd cu mine, putem sta la o țigară în fața blocului, chiar dacă vrei să te lași...

-...și, și pot să merg să-mi iau o sticlă de ceva, iar seara voi ieși la balcon cu sticla și cu țigările. Și voi bea liniștit, calm, voi trage din țigară. Sticla îmi va fi ajuns pentru vreo 3 zile. Și țigările le-am rărit. 4 pachete jumate pe săptămînă. În mod normal aveam vreo 8-9 la activ. Trase lacom din țigară și contină:

- Nici nu am avut timp măcar să-l aprofundez pe Sartre, ideea existențialismului ateu mi se pare interesantă. Cam absurdă, dar absurdul mă fascinează.

Și ce am mai învățat? Mai multe chestii, dar care nu mă ajută acum deloc să trag aer în piept și să merg mai departe. Uite, cu ce mă ajută să știu că celulele din medulosuprarenală își păstrează forma inițială? Sau că dacă nu răsucești bine capătul la un Carpați, îți intră tutunul în gură. Sau dacă nu tragi din el se stinge(oricum, am impresia că Ca(nu-mi place să evit cacafoniile. Sînt niște chestii care vin de la sine, de că să ne ferim de ele?)rpații sînt mai bune decît Camel).

Mda, mai știu să disec și un calculator, dar asta nu m-a ajutat să-mi disec laptopul meu, care se supraîncălzește pentru că nu e curățat coolerul. Ai văzut doar că în cocioaba mea hardul nu era întotdeauna în unitate.

Știam toate oasele din corp, chestie care îmi oferea ocazia să o demonstrez tuturor cînd eram beat.

Astea-s nimicuri. Nici nu știu de ce ți le-am zis, căci oricum nu le vezi sensul momentan. Totuși, vreau să-ți zic că am mai învățat că oamenii la care țin mă vor uita încet încet. Sau îmi vor reproșa multe lucuri. Dar încă nu mă pot obișnui prea bine cu lucrul acesta. Mai ales că am auzit și fraza că pot foarte bine să mă spînzur decît să stresez prea multă lume. Totuși, fiecare cuvînt zis are o consecință. Și mai devreme sau mai tîrziu, fiecare vom avea cîte o tresărire de memorie în care ne vom aminti cum am jignit sau neglijat pe cineva. Și ne va părea rău, vom avea acea senzație de greață față de noi.

Și e așa de greu să stau să privesc cum lumea mi se dezintegrează. Și, și nu mai contează nimic. Tu ia și mergi acasă, nu mai veni la mine pentru că vreau să fiu singur o bucată de timp. Am aflat niște chestii nasoale. Zise asta și m-a condus pînă la ușă mai apoi.

Eu l-am lăsat. Știu cum este să fii supărat, așa că m-am gîndit că mă va chema el cînd își va reveni. Dar au trecut 2 săptămîni și el nu dăduse niciun semn de viață. Eu aveam problemele mele, eram ocupat cu corigența la mate și aproape că uitasem de el. Nu-i dădusem nici măcar un mesaj. Dar îmi amintesc și acum ambulanța din fața blocului său gri și cum am avut un deja vu groaznic. Mi-am dat seama că ceva s-a întîmplat. Am urcat în fugă cele 9 etaje și imaginea pe care am avut-o îmi revine și acum în minte. El stătea întins jos, cu sticla de votcă și cu un pachet de Camel lîngă. Era sînge închegat pe podeaua murdară, iar pistolul Cugir îi stătea lîngă mîna dreaptă, degetele fiind chircite, tîmpla zdrobită, zîmbetul pe față. Am izbucnit în lacrimi, deși nu mai plînsesem de cînd eram mic. Un polițist a venit și m-a luat de lîngă el și m-a dus afară. Și afară am rămas pe același trotuar pe care l-am găsit așezat și am stat pînă noapte tîrziu. El uitase de toți. Eu nu mai puteam uita de mine. Și memoria îmi tresărea, înveninîndu-mă.

balanță

2011-07-27T22:00:00.002+03:00

M-am certat ieri cu sticla de vin de pe masă și i-am zis scrumierei că o voi arunca pe geam dacă îi ia apărarea. Masa mea este de lemn și are o mulțime de inscripții și zgîrîieturi cu unghiile. Sau desene abstracte fără nicio valoare. Uneori, stau și le privesc atent și mă gîndesc la ce am avut în minte cînd le-am crestat acolo. Și îmi amintesc și de inițialele noastre scrijelite într-o cîrciumă murdară pe masa din colț. Eu am scrijelite linii pînă și pe corpul meu, deși nu sînt mîndru de ele. Am învățat să desenez haotic de pe la vreo 2 ani, cînd încă nici nu puteam vorbi. Mai apoi, cînd am crescut am învățat să scrijelesc gînduri în mintea-mi care nu vrea să citească semne evidente. Eu cred că virgula dintre subiect și predicat nu este necesară, căci întotdeauna am pus pauză între mine și acțiunile pe care vreau să le fac. Din acest motiv, mi-am uitat și cîinele pe lună, am uitat și de sufletul meu care zace undeva muribund, sub presiunea faptelor care nu mă caracterizează. Și sînt zeci de simboluri nocive care mă otrăvesc, și sînt n gînduri care mă dor, și sînt n piese care mă pot calma. Și bag o fisă în tonomatul vieții, o mai prelungesc cu încă o melodie depresivă sau suicidală, mă așez pe o stradă prăfuită și parcă îmi vine să adorm. Îmi pun capul pe ghiozdanul plin cu nimicuri și cerșesc milă. Stau cu mintea deschisă și nimeni nu vrea să facă un popas acolo, deși sînt o mulțime de lucruri frumoase care așteaptă să fie apreciate.Și mi se rup corzile sufletului cînd văd atîta indiferență. Și îmi sîngerează speranța.

a opta radiografie (latentă)

2011-07-25T16:41:00.001+03:00

-Ce probleme ai putea să ai tu?
:)

-Hmm, poate chiar nu am, dar aș pleca chiar acum. De fapt, nici nu știu ce mă mai reține și ce așteptări mai am și aș mai putea avea pe viitor? Îmi închid inima, mi-o rup din piept și o arunc pe o stradă aglomerată. Lasă să o calce, doar nu merită mai mult. Îmi conduc pesimismul pînă la poartă, dau mîna cu el și îi voi zice că gata, nu îmi mai servești. Am devenit nihilist, nu mă mai interesează gîndurile și sentimentele tale. Poți să te duci, eu mai rămîn pentru cîteva zile în casa noastră, iar mai apoi voi pleca și eu în lumea largă. Nu voi mai trece nici pe strada noastră pentru a-mi culege inima de pe jos, deși ar fi o șansă ca cineva să o fi ridicat și să o fi pus alături. Că multe persoane au nevoie de inimă. Dacă eu nu mă pot folosi de ea, pentru ce aș mai păstra-o? Orice aș face, nu pot schimba lucrurile care se vor întîmpla, nu voi putea uita evenimentele pe care le voi provoca, nu voi putea trece peste suferința pe care am semănat-o. Eu îmi voi vomita și migrenele într-o pungă, pentru ca să pot gîndi măcar o zi liber. Voi arunca în pungă și toate pastilele care mă ajutau să trec peste ea, o voi lega bine și o voi pune în primul coș de gunoi pe care îl voi întîlni. Sentimentele le voi pune într-un cufăr pe care îl voi îngropa și nu am să pun niciun semn. Voi ieși noaptea beat, voi găsi un pămînt steril și acolo voi înmormînta cufărul. Eu pur și simplu nu știam cîtă greață provocă existența mea și cît de mult am uitat de mine. Acum, mă privesc în oglindă, îmi văd ochii roșii, barba pe care nu am raso de vreo lună, semnele de pe mîini și de pe picioare, tăietura de la gît (care îmi amintește cît de aproape a fost moartea de mine), și tristețea care lasă riduri pe frunte. Care ar fi soluția, exceptînd-o pe acea la care mă gîndesc insistent de vreo 4 ani? Nu știu. Și nici nu cred că voi ști. Și nici nu cred că măcar vreau să știu. Mă apăsa destul soluția care îmi catalizează sentimentele acum.

timp

2011-07-23T01:18:00.000+03:00

Sînt oameni și oameni. Sînt situații și situații.
Dar ești doar tu. Și eu. Noi. Noi sîntem diferiți, noi avem lumea și situațiile noastre. Noi avem aceleași dureri, aceleași bucurii, același gînd cînd ne revedem. Aceleași trăiri cînd sîntem departe unul de altul. Și așteptăm ambii să treacă timpul pentru ca mai apoi să așteptăm îmbrățișați ca el să stea pe loc Și, să ne întindem pe iarbă, să fumăm aceleași țigări și aceleași săruturi, să împărțim aceleași priviri. Să bem vin în timp ce tu îmi pui mîinile pe gît, pentru ca mai apoi să mă dai pe spate și să mă privești în ochi, iar eu să stau și să întrezăresc soarele prin părul tău. Și să mă săruți. Și să te sărut, să dizolv timpul, să te păstrez doar pentru mine.
Oamenii sînt ciudați. Foarte ciudați, ți-am mai zis asta. Dar nu trebuie să ne gîndim la ei, la ce vor ei, la ce ar crede ei, la ce ar zice ei. De ce? Pentru că te iubesc. Și pentru că îmi este dor de tine.

frontieră

2011-07-19T13:50:00.001+03:00

Durerea îmi alerga nebună prin cap, iar plămînii îmi erau inundați cu fum. Totuși, mergeam calm și încercam să deslușesc conturul obiectelor din jurul meu, chiar dacă simțeam că mă pot prăbuși după pasul următor pe care îl voi face. Era un frig apăsător, iarba era plină de brumă, iar eu eram cu tălpile goale. Dar mergeam înainte cu gîndul că poate ar trebui să spun o rugăciune. Dar nu știam niciuna, așa că mi-am început propriul meu monolog cu Dumnezeu în care am început să-mi cer iertare și concomitent să-l întreb obsesiv de ce mi se întîmplă mie toate astea și cît de mult am greșit oare în fața Lui și în fața întregii lumi. Locul meu nu este aici, pentru că soarele nu a mai răsărit de foarte mult timp și m-am săturat pur și simplu să stau într-o semibeznă sufocantă care parcă îmi pune o funie în jurul gîtului și mă sufocă încet pînă ajung în starea de leșin, pentru ca mai apoi să-mi revin și să privesc în jur neauzind nimic și constrîns fiind să tot înaintez. Și înaintam, înaintam plîngînd în hohote reținute, pentru ca la fiecare zece minute să mă opresc și să-mi trag aer, să mă întind jos și să-mi pun fața în iarba rece, făcîndu-mă ghem și tremurînd, simțindu-mi corpul drept conductor electric pentru simțuri. Și mă durea și inima, și ficatul și orice colț de piele. Ardeam de durere, așteptam parcă ca în locurile unde cădeam totul să se topească și să crească o iarbă de cel mai pur verde care a exista vreodată. Dar, de parcă lăsam dîre de nebunie în urmă, pe unde mergeam eu totul se întuneca și mai mult, era o dîră de infern într-o semibeznă a purgatoriului. Și nici urmă de tunel sau lumină albă. Nimic nu-mi reflecta sîngele sau lacrimile. Ieri, cînd am mers toată ziua prin spini corpul mi-a devenit un pustiu cu dune sîngerii. Un miraj pentru necunoscut. Acum, hainele îmi atîrnă în fîșii care adună nebunia ce rămîne în urma mea. Și am același deja vu enigmatic, îmi apar în fața ochilor aceleași frînturi de imagine în care un înger îmi ia mîna și mă trage la pieptul lui, mă acoperă cu aripile sale, iar sîngele care se scurge pe ele se transformă în fire de lumină. Și tocmai din acest motiv merg mai departe, tocmai din cauza aceasta îmi forțez plămînii pentru încă o gură de aer.

Homo sum, humani nihil a me alienum puto.

2011-07-16T15:29:00.000+03:00

Mă voi arunca în mine și îmi voi uita gîndurile, iar mîine,
mîine voi citi cartea pe care tu mi-ai dato, neștiind că moartea își lăsase autograful pe ultima pagină.
Și îmi voi frînge degetele cum îmi frîng și speranțele,
iar mai tîrziu voi medita asupra veșmîntului de greșeli
cu care m-am acoperit conștient. Căci, mi-a zis lumea că
orice greșeală trebuie corectată,
iar răsplata trebuie să fie înzecită.
Cu nopți nedormite și gînduri la margine de prăpastie,
cînd privești în jos și te imaginezi deja cum cazi. Lasă,
eu nu voi cerși pentru viața mea, la fel cum nu am gîndit pentru acțiunile mele,
la fel cum mi-am bătut joc de clipe care nu-mi aparțineau.
Lasă, voi merge pe drumul meu și voi cădea la răscrucile cu alte drumuri
dimineața, cînd voi savura ultima rază de soare și îmi voi dori poate și un ultim strop de ploaie
mă voi gîndi la cît am mers
și la cîte pastile mi-au fost necesare pentru un amurg imatur.
Lasă, drumul meu doar a îngreunat căile voastre.

39

2011-07-10T13:43:00.000+03:00

Știu că nu voi regreta.

Știu, știu că ochii tăi mi-au deschis o altă lume

și că m-am scăldat în iubirea noastră, și că gîndurile mele vor continua

prin gîndurile tale. Și săruturile ne-au unit, ne-au

pictat sufletul în nuanțe de,

de parcă orice moment petrecut împreună concepea

cîte o stea luminoasă pe cerul nostru, pe cerul lumii.

Și am alcătuit constelații, am trasat noi hărți

și am marcat universul cu dragostea noastră, noi.

Noi fiind o poveste, noi trecînd peste noi.

Pentru noi.

Noi frontiere și noi prejudecăți am spart în cioburi

pe care am călcat fără să ne tăiem, peste care au crescut

dorințe și vise.

Și te visez lîngă mine, și vreau să fii realitate pentru totdeauna.

Și îmi uit cuvintele pentru că putem

în ochi să ne privim muți o viață întreagă.

Și îmi astup urechile pentru că mîngîierea ta

Pentru că mîngîierea ta este muzică iubito.

Și,

Și orbi de am fi fost lumina am fi găsit-o în ochii celuilalt.

zoloft

2011-07-07T21:35:00.004+03:00

Corpul meu, un mormînt.
Aşa este.
Îmi ziceam asta în timp ce făceam funeralii
De parcă sîngele şi foamea erau ofrande
De parcă lacrimile îmi udau sufletul de lume însetat, căci
eu le abandonam în acelaşi ritm în care mintea-mi pulsa urlete.
Tu nu poţi şti
Cum e atunci cînd gîndurile sînt o intersecţie, iar tu
tu în fiecare dimineaţă vezi moartea dirijîndu-ţi viaţa.
Tu nu poţi şti cum e să foloseşti durerea drept calmant pentru nebunie
Şi cît de greu este să renaşti din cenuşa unor vene găurite, atenuînd durerea cu uitare.
Eu[care eu?] nu sînt vreo pată galbenă pe cer,
nici un violet ascuns în colţ de cameră,
nici uitare mărginită de milă superficială.
Eu nu sînt doar carne care caută
doar oase încarnate pe care să-mi dansez ritualuri şi să-mi admir forţa. Eu
sînt doar sentiment violat brutal.
Eu știu doar că
Sufletu-mi este o schismă, Doamne...

(este o poezie retușată)

summertime…

2011-07-05T13:03:00.002+03:00

summertime…

eu vara asta lucrez. la fel ca și vara trecută. la fel ca și vara viitoare poate. mai apoi urmează facultate. vreo 6 ani cred. plus rezidențiat. mai apoi, peste vreo 2 ani mă căsătoresc. și timpul va trece. și la fel mă voi trezi în fiecare dimineața. morocănos și fără chef.

din toată filosofia citită, nu am găsit încă un motiv pentru care să mă trezesc dimineața și să fiu fericit. în fiecare zi intervine cîte ceva. în absolut fiecare zi trebuie să mă gîndesc de ce merită să mai respir. unii numesc asta depresie. poate. poate asta este, doar că mă ține de vreo 3 ani și ceva. și mă seacă de viață. deși nici măcar nu știu ce este viața și nu voi ști niciodată. e doar un teatru al absurdului pentru mine. dacă privesc în jur, toate evenimentele sunt absurde. de exemplu, scriu pe blog folosind gramatica clasică, iar mai apoi mă urc pe un acoperiș să mănînc niște vișine pentru ca mai apoi să-mi pun căștile în urechi și să mă întind pe podea, să-mi privesc camera, să-mi opresc ochii asupra coarnelor de țap.

și nouă ni se cer să știm atîtea, ni se impune să simțim într-un anumit mod și să ne trăim viața cum și-o trăiesc și restul, cînd de fapt ar trebui să facem doar ce simțim, să urlăm gîndurile noastre fără să ne fie rușine, să ne purtăm sentimentele pe tricouri.

și îmi este așa lene. îmi este lene să trăiesc, să respir, să gîndesc, să mor...

A șaptea radiografie

2011-06-30T20:14:00.003+03:00

Oamenii sunt ciudaţi. Oamenii sunt foarte ciudaţi. Să ştii că noi avem noroc pentru că suntem împreună şi cel mai important că suntem împreună aici, singuri , de 3 ani. Mai ştii cum te-am întâlnit? Eu mergeam prin pădure singur, aveam mâinile însângerate din cauza căzăturilor și mai ales din cauza gândurilor. Și brusc te-am observat cum mergeai după mine și m-am mirat foarte mult. Credeam că sunt singur pe lună și că doar eu mă adăpostesc sub umbrele acestor copaci. Deși aici copacii nu au frunze și asta le face umbra sinistră. Și atunci ți-am văzut fața atrofiată și ochii sticloși care-ți reflectau suferința. Aveai aceeași aură pe care o aveam eu înainte să ajung aici. Am știut atunci că vreau să aștept cu tine toamna pentru că ne vom putea lipi unul de celălalt când va fi frig, iar tu îmi vei linge rănile la fel cum îi lingeau și ceilalți câini rănile lui Lazăr. Și mi-am dat seama că poate ești un semn, că împreună vom putea întîmpina un mântuitor și m-am imaginat cum stau cu genunchii crăpați în praf, acel praf care nu se ridică niciodată și cum voi spera că mântuirea să nu fie iarăși o fantomă. Tu ești doar un câine și asta face ca lipsa de comunicare verbală pe care mi-am dorit-o întotdeauna să fie completă. Eu nu am am mai vorbit de când am plecat, iar uneori am impresia că până și mecanismul gândurilor mi s-a atrofiat. Simt cum gândurile-mi albesc, cum îmbătrânesc. Iar tu împarți scurgerea timpului cu mine, împarți aceeași frază scrijelită pe suflet:„Io non mori e non rimasi vivo”.

A fost amuzant când ne-am săpat fiecare câte un bârlog într-un crater, atunci am zâmbit în gând pentru prima dată. Tu cu labele tale însângerate, pline de spini, eu cu mâinile mele însângerate pline de bătături. Sângeram amândoi, dar ochii emanau bucurie, fericirea de a avea alături un suflet. Și atunci am realizat că veșnicia sumbră care ne înconjoară nu ne va mai sufoca niciodată la fel de mult. Căci ne avem unul pe altul, departe de oameni, departe de indiferența lor. Nu vroiam să mă mai spăl cu indiferență, vroiam să mă spăl cu liniște. Căci când luam dimineața liniștea în palme și îmi purificam sufletul cu ea, uscându-i partea umană, știam că soarta noastră de martiri era completă.

2011

2011-06-19T13:53:00.000+03:00

Trebuie să plec. Și să nu mai folosesc viitorul, deoarece trecutul m-a exprimat mai bine întotdeauna. Viitorul e pentru visători, nu pentru nostalgici. Eu (care eu?) mi-am amintit cîndva că mi-am uitat cîinele pe lună. Nu am mai făcut nimic de atunci ca să îndrept asta. Acum, stau și înot printre cuvinte, mă agăț de metafore, ajung la mal unde mă întîmpină propozițiile. Dar mă înec pe uscat, cînd ar trebui să mă debarasez de cuvintele și metaforele care mai stau încă în urechea mea. Ok, sar într-un picior, dar parcă mai tare se sedimentează. Respir adînc, respir aritmic, îmi iau pulsul și îl arunc pe stradă. Oamenii mi-l calcă, se prefac că nu-l observă, se prefac că nu există. Eu mă revolt și sunt pe punctul de a urla metafore pentru ca ei să-mi bage pulsul în seamă. Dar întotdeauna tac. Îmi pun metafore sonore care curg prin mintea mea și merg mai departe fără puls, avînd în vene conștiința lașității pe care o mîngîi tot cu metafore de încurajare. Și lipesc peste ea bilețele pe care scriu că trebui să scap de ea și să merg mai departe. Dar ele cad, le ia vîntul, devin ilizibile. Eu mi-am zis odată: dom'le nu mai uita de tine. Atunci mi-am amintit iarăși de cîinele lăsat pe lună. Și irăși nu am făcut nimic. E doar un cerc vicios dom'le.

...

2011-06-13T01:19:00.005+03:00

Căci, cînd cerul ne va potoli setea, iar noi vom fi întinși pe iarbă, cuprinși în clipa vieții, trăgînd de ea, oprind-o din scurgerea ei, atunci te voi privi în ochi și voi realiza de ce te-am iubit și de ce te voi iubi așa de mult. Și te voi săruta lent, îmi voi plimba buzele mele peste buzele tale și îți voi dedica cuvinte. Și te voi îmbrățișa, și ne vom îmbrățișa și sufletele, pentru că știm că mai apoi vom pleca. Și poate vom începe altă viață, și poate drumurile ni se vor despărți cîndva, dar într-o seară, cînd vom sta îngîndurați iar cel care ne va fi alături ne va întreba dacă am pățit ceva, noi îi vom răspunde că nimic, dar gîndurile vor sta la aceste zile. La aceste zile cînd suntem împreună, cînd ne ciondănim aiurea, cînd uităm de noi deoarece uităm prin noi, deoarece toate probleme sunt mai ușoare cînd știm că ne vom întîlni ochii, cînd albastrul din ei se va reflecta, cînd eu îți voi zice morocănos că de fapt ochii mei sunt cumva verzi. Iar mai apoi te voi îmbrățișa, te voi săruta, voi pecetlui cu sentimente legătura dintre noi.

cameră rece

2011-06-06T19:30:00.002+03:00

.
Sunt acele momente. Cînd toate problemele care ar fi putut să dispară, să se uite, apar brusc. Și te copleșesc. Și gîndurile ți se răsucesc de durere, iar sentimentele iau forma urii. Tot ce este în jurul meu se apleacă, eu merg cu mîna mea în mîna morții, o privesc în ochii negri de sticlă, îmi văd reflexia scheletică și inumană și mă întreb cum de am putut să mă suport 19 ani. Cum am putut să suport lumea și cum a putut viața să mă suporte pe mine. Și îmi tîrăsc picioarele lăsînd dîre sîngerii. Și îmi apuc pielea și îmi bag degetele în ea, o mușc, îmi scot urletele, îmi atîrn venele în batjocură, îmi palpez inima care bate. Încă. Nu mai are mult, nici eu nu mai am mult, nici reflexia mea în orice apă. Și nicio briză de vînt nu îmi va mai mîngîia pielea, și nicio ploaie nu îmi va mai răcori sufletul. Și niciun gînd nu va mai tulbura pacea celorlalți. Și nici în ceilalți nu mă voi mai pierde, nu îmi voi mai pune speranțe și nu îmi voi mai căuta alinarea. Și nici cu ceilalți nu voi mai sta să îmi înec amarul cu fum sau vin. Sau tot ce îmi face inima să bată mai repede. Și nici mîinile nu îmi vor mai tremura, și nici corpul meu nu va mai cere hrană. Nici pentru suflet nu va mai rămîne motiv de regret.

.

Și. Și? Și-mi plînge mintea în accese. Și nu mai pot.

tablou

2011-05-29T21:50:00.000+03:00

Cîinele mergea în urma mea. Mîinile îmi erau însîngerate din cauza căzăturilor. Deși pe lună ar trebui să nu doară așa tare. Nu știu. Aici cerul este prea întunecat, iar umbrele copacilor sunt sinistre. Sunt deja 3 ani de cînd am ajuns aici. Și zilnic parcurg același drum și adun aceleași tăieturi pe mîni. Uneori reușesc să le evit, dar mai apoi cad de mai multe ori și compensez. M-am obișnuit cu marea asta de gri. Seara uneori mă gîndesc la cît de bine era înainte și cît de lejer era să nu cad. Căci aveam mai întotdeauna mănuși sau pe cineva care să mă susțină. Acum a rămas doar cîinele meu. Dar el nu mă poate ajuta decît atunci cînd ne punem să dormim în vreun crater și ne lipim strîns unul de altul. E surd și cred va ajunge și orb. A avut un atac cerebral cînd a fost bătut de cel în care credea. Așa cred. Cred și că a fugit. Doar că nu-mi dau seama cum a ajuns pe lună. Dar nu e nimic neobișnuit. Nici eu nu-mi dau seama. Mi-e dor de toamnă. Aici copacii nu au frunze, nu pot să mă acoper cu ele ca atunci cînd eram mic. E ok că nu este atmosferă. Am liniștea în palme. Mă spăl dimineața cu ea, îmi potolesc setea tot cu liniște. Nu pot realiza de unde vine toată această lumină difuză. Nu este nicio stea, niciun soare. Îmi place că golul sufletului generează muzică. Un fel de violoncel care îmi colorează mintea cu pasaje lente.

De ce praful nu se ridică?

amuzant

2011-05-29T10:24:00.001+03:00

Tăieturile eliberează endorfine. Endorfinele te eliberează de durere, nu? Rezistă, asta îți șoptești cu gînduri sacadate, rezistă, poate totul va fi mai bine. Și timpul se scurge. Peste rănile noastre, peste gînduri, peste depresii. Urletele rămîn cicatrizate pe corp, raiul se materializează în speranțe. Infime și infantile. Și deșarte.
Dar acum, suntem doar acorduri cîntate pentru un cîine surd cu fața atrofiată. Gîndurile nu ne mai servesc, privirele nu ne mai umilesc, iar cîinele ne fixează cu ochii săi mari. „Io non mori e non rimasi vivo”. Treptele lui Dante sunt anii vieții noastre. Iar noi le urcăm neștiind unde vom ajunge, neștiind cum vom întîmpina moartea. Și nu știm cum să ne comportăm acum în fața vieții. Și eu voi merge, o voi lua de mînă, o voi privi, voi uita de toate, mă voi purifica în dragoste.
Dar cicatricile rămîn, dar sufletul a fost supus infecției. Și? Și ce pot să mai fac. Oamenii care mă cunosc, mă cunosc ca fiind întotdeauna cu zîmbetul pe buze. Și cam așa e. Deoarece eu pot să fac din sufletul meu o oază pentru alte suflete. Dar sunt o oază într-un pustiu continuu. De aceia, eu îmi voi continua drumul scuturîndu-mi carnea de pe oase, tîrîindu-mă ca un vierme prin tumorile lăsate de cancerul mintal de care sufăr.
Eu, portret de disperări nefinisate. Eu, zîmbet crispat, constricție de instincte carnale. Val ce distruge suflete și sufletu-mi. Eu, cînt uitat în uitarea-mi.

fucking kill yourself.

2011-05-19T22:32:00.000+03:00

Buuff, iau ghiozdanul în spate, verific dacă am țigările și bricheta, iau vreo 5 lei, caut sub saltea niște mărunțiș, bag căștile în urechi, ies din cămin, merg vreo 25 minute, ajung în crîșmă. Beau, trebuie să vin la cămin, e aproape ora 10. E 7, mă trezesc, școală în pizda măsii, lunea am prima mate, miercuri și joi franceza. Bag o cafea, bag o țigară, merg 15 minute pînă la școală, mai bag o țigară, 50 minute de oră, în fiecare pauză cîte o țigară, pînă la 2. Cămin, mănînc, mai stau pe net, citesc ceva, ascult niște albume noi, mai aranjez hainele, îmi cos ghiozdanul, ies cu B. . Ora 10. Mă uit prin cărți, mate e greu, la română nu învăț, biologie îi zic să mă asculte săptămîna viitoare, info nu învăț, la chimie am să copiez. Mai citesc ceva, verific site-urile de știri, descoperă.ro, redmondpie.com, citesc ce mai am prin blogroll, mă minunez cît de prost sunt, bag o țigară. Fuck, s-a terminat pachetul. Umblu cu cerșitul după țigări, mai găsesc una. Nu mai am bani, îmi trebuie pastile, trebuie să plătesc analizele. Pula mea, am teză marți. Nu mai am timp de analize. Buff, uniforma trebuie curățată, nu o curăț, arunc un tricou pe mine. Buff, iarăși e răscolit dulapul, nu găsesc tricoul cu Bethelehem. E 7:40, nu voi avea timp de țigară. Școală. Mă întîlnesc cu proful cînd fumez. Nu-mi pasă. Ziua trece, e weekend deja. Dimineața iar nu pot dormi. Seara mă culc pe la 2, dimineața mă trezesc la 7. Mă mai joc cu chitara, mă enervez, las ghitara. Mai ies prin oraș, mai citesc ceva, mă mai minunez cît de prost sunt, mai beau ceva. Nu mai am bani, nu pot să cer mamei, nu am țigări. Și e prea cald, e mult prea cald. Și eu ca boul sunt în tricou și pantaloni negri. Viața e frumoasă, eu sunt plictisit, viața e frumoasă, eu sunt un prost, viața e frumoasă, e frumoasă o pulă. Vulgarisme. Asta suntem noi în această lume. Manifestări ale grotescului și urîtului. Suntem niște nenorociți care așteaptă salvarea fără să întreprindem nimic. Ne merităm soarta. Asta e soarta noastră. Să cultivăm depresii și sinucideri, să culegem dimineți proaste și coșmaruri. Să ne alcoolizăm, să ne drogăm, pentru că asta ne face fericiți pe moment, ne scapă de alte griji. Și să uităm că suntem. Și să ne imaginăm cum ar fi dacă nu am fi. Și să ne gîndim cum ar fi lumea dacă noi nu am mai fi. Și mai apoi să nu mai fim, și să nu mai știm că am știut cîndva că lacrimile sunt sărate. Și să iubim. Și să urîm. Și să ne răspîndim ca o molimă. Și să infectăm pămîntul cu respirația noastră. Și să iubim. Și să iubim pînă uităm de noi, pînă ne transfigurăm în cealaltă personă, pînă ajungem la gelozie. Pînă cînd vom avea viermi în noi, pînă cînd cenușa noastră va pluti peste visele altora.

goliciune

2011-05-17T00:09:00.001+03:00

Și picăturile de ploaie cad încet pe fața mea. Bocancii îmi sună ritmic pe asflat, cuțitul se lovește cu telefonul, iar mai apoi îmi amorțesc genunchiul. Și merg prin ploaie. Și merg prin aerul rece, mă dau sub un copac pentru a-mi aprinde o țigară. Și timpul trece. În același ritm cu picăturile, în același ritm cu restul oamenilor. Iar eu îi escaladez curgerea, mă las purtat de torentul său, uit ritmul meu propriu. Țigara mă otrăvește. Simt asta pentru că mă dor plămînii. Și continui să trag cu nesaț din ea. Și picăturile de ploaie cad încet pe fața mea. Bocancii își pierd ritmul, nu-mi mai simt genunchiul. Așa că mă opresc. Îmi las capul în jos, mă așez pe o piatră udă, îmi frîng mîinile, îmi privesc lumea în van.
Pentru că lumea asta este a mea. Pentru că toți oamenii îmi sunt datori. Cu un zîmbet măcar, cu o vorbă bună. M-am lăsat distrus pentru trăirile voastre, m-am lăsat jertfit pentru ca voi să vă simțiți mai bine. Mi-am uitat egoismul pentru a vă da eu zîmbetul pe care uneori nu îl meritați. Mi-am lăsat dragostea să curgă pentru ca voi să mi-o călcați în picioare, pentru ca voi să o folosiți drept paravan pentru egoismul vostru de prost gust. Pentru ca acum, cînd picăturile de ploaie cad încet pe față, să mă simt de parcă aș lua parte la funeraliile mele.
Iar eu nu uit. Nu pot uita. Și mă macină. Și mă distruge moral. Și decad, formînd din decadență plăcere, formînd disperare, formînd nimicul. Și mă învăluie. Și mă arde. Și simt cum mor încet, cum mă dezintegrez. Și nu vă învinovățesc măi. Vreau doar să mă mai deschideți uneori.
Și toți momentan suntem carne. Și toți momentan respirăm.
Și poate peste majoritatea plouă. Și poate toți vom mai trăi. Și sper că toți vom înnebuni.

beauty is only razor deep...

2011-05-15T11:59:00.000+03:00

Frumusețea e relativă. Și tocmai asta o face mai frumoasă. La fel cum zîmbetul tău îmi pare special, le fel cum din zeci de priviri, doar privirea ta mă poate atinge.
Dar suferința, suferința mea nu este relativă. La fel cum mă trezesc dimineața într-o stare psihică de toată jena, la fel cum gîndurile întunecate mă invadează lent.

Eu [care eu? :)] pășesc încet spre fiecare zi. Și fiecare zi e o treaptă, un etalon. Și creierul mi se descompune în senzații de durere.

eu

2011-05-08T22:17:00.001+03:00

Visele mele nici măcar ale mele nu mai sunt. Iar eu, eu stau cu țigara în gură, privesc fumul cum îmi iese din gură, cum mi-a otrăvit corpul și cum mi-a calmat sufletul. Otrava m-a alinat, otrava mi-a catalizat uitarea. Și cine sunt? Cine sunt eu? Nu mă mai recunosc, nu îmi mai recunosc gîndurile. Am devenit un laș, îmi este frică să privesc viitorul, îmi este frică să analizez trecutul. Stau și aștept să treacă timpul, aștept schimbări pentru care nu depun niciun efort. Și îmi zic: să vezi, totul va fi mai bine. Și chiar și cuvintele astea și-au pierdut din valoare. Le ziceam cînd eram în colaps, cînd răsuflam greu, cînd ochii-mi erau după suflet, iar sufletul era întunecat de depresii. Atunci, șoptind, repetam intens că totul va fi mai bine.
Și poate este mai bine. Poate nu apreciez. Poate am uitat că nu trebuie să uit și avantajele. Dar de prea multe ori nu mai pot deja. Și ce pot să fac? Să mă dau cu capul de pereți, să mă arunc de pe clădiri? Nu vreau asta, inima mi-e umplută cu atîta durere încît nu aș vrea să inund și alte persoane cu măcar o parte mică din ea. Mizeria care îmi înfașă existența mă supune. Am devenit un animal.
Dar chiar nu mai pot. Simt cum sunt plin de toate aceste sentimente, vreau o noapte continuă, o uitare fluidă. Vreau să stau într-o cameră goală, fără uși și ferestre, fără nimic. Să stau jos și să-mi plîng de milă. Să îmi uit destinul și să-mi analizez cicatricile.

32 de schizofrenii

2011-05-07T13:43:00.001+03:00

O da. E pură nebunie idioților. Îmi voi pulveriza creierii pe vețile voastre, îmi voi goli corpul de sînge pentru a vă păta conștiința. Vă voi viola subconștientul, vă voi viola într-un mod în care să vă pară rău de orgasme. Voi imprima imaginea trupului meu deformat pe retinele voastre.
Cine va fi cîștigătorul atunci? Voi nu ați înțeles că nouă nu ne pasă, că noi ne futem în metaforele voastre, că noi nu uităm nicio jignire. Vom veni și vom reveni, pentru a vă acoperi conștiința cu regrete.

2011-05-03T00:40:00.000+03:00

Perioadele de după episoadele majore de depresie sunt un chin. Deși totul e ok, știi că vor lovi din nou. Și poate mai intens. Și atunci, cu gîndul scufundat în abisurile murdare ale sufletului stai și te întrebi dacă chiar e posibil să treci de fiecare dată peste ele. Pentru că acele perioade te secătuiesc și te transformă într-o reprezentare disproporționată a ființei tale. Și te afectează al naibii de mult. Cheful de viață, muncă, dragoste se fute total. Dar majoritate nu înțeleg. Nu cred că e posibil ca o stare psihică să te secătuiască.
Lumea de obicei crede că e ușor. Că toți au probleme și că toate trec. Dar nu e chiar așa. Unii sunt doar superficiali. Unii doar caută atenție. Eu nu am vrut niciodată atenție. Eu dacă mă duc într-o cîrciumă, eu stau la masa mea. Și dacă mă cheamă cineva, eu nu merg de obicei. Eu nu ies seara la petreceri. Eu beau și fumez singur (m-am reapucat cînd credeam că voi suferi un colaps total). Am un incredibil noroc că am pe cineva aproape, care a devenit sursa mea de sentimente frumoase. Dar alții nu au. Nici eu nu am avut acum vreun an. Și atunci te lași măcinat de ură, îți flagelezi sufletul cu ea. Și lasă niște urme foarte adînci.

Și îmi este frică de alt episod. Nu mai vreau să trec prin asta. Dar trec. Cel puțin o dată pe lună. Cît durează? Vreo săptămînă. Cum te-ai simți? Nu vrei să știi.

Viața nu este doar un șirag de metafore frumos alese. Nu pot să exprim totul în tonalitate de artă a cuvîntului. Pentru că m-am depărtat de cel care căuta frumusețea. Acum mai am o venă care îmi pulsează aiurea în cap. Și care mă doare.

motive

2011-04-29T00:42:00.002+03:00

Pentru că nu se poate. Nu se poate să renunți la cerul albastru și la dragostea care te droghează. Fumez dragoste și mai apoi intru în sevraj. Am cel mai psihedelic drog la cheremul minții mele bolnave.
Dar poți să renunți la viață dom'le. Poți să renunți să mai citești, să îți mai faci griji pentru tine, să zîmbești, să te izolezi în mici bucurii. Gînduri despre nimic și nimic în gînduri. Sunt doar un depozit de frustrări care circulă sferic în mintea mea și care mă golesc de cuvinte. E ciudat cum prea multe gînduri te lasă fără gînduri, cum un amurg frumos este de fapt sfîrșitul unei zile. Cum culorile se amestecă și cum se pliază sentimentele în scrisori trimise iadului.Și acele scrisori primesc răspuns, asta e grav. Cînd încerci să-ți fortifici credința, încerci să și renunți la regrete, cînd rostești blasfemii te simți bine. Eu nu sunt vreo pată galbenă pe cer, nici un violet ascuns în colț de cameră, nici uitare mărginită de milă superficială. Eu nu sunt carne pe oase care caută doar oase încarnate, pe care să-mi dansez ritualuri și să-mi admir forța. Eu nu sunt vreo fantă a lumii prin care rezonează depresii. Eu sunt om obișnuit cu sentimente violate metodic de către sentimente violate spontan în mod brutal. Sîngele meu nu mai este sîngele meu, este lichid cald la treizeci și ceva de grade, care circulă cu presiune și care îmi farmă tîmplele, îmi dilată arterele, îmi oxidează creierul lăsînd rugină în urma lui.
Dar e așa de greu. E al naibii de greu. Pentru că nu poți uita, pentru că tot ceea ce te apasă, te izolează și de tine. Și treptat devii un caz pentru doctorate în psihiatrie. Devii parte a metodologiei, a unor funcții sinusoidale care sunt mărginite de personalități create voluntar cu scopul de a-ți proteja imaginea. Măcar iartă-mă. Pizda măsii. Iartă-mă te implor. Și da, buzele mele nu mai tremură de foarte mult timp, de cînd alții au uitat că eu nu am uitat de ei, de cînd banii sunt sursă de otravă, de cînd cîrciumile au devenit o a doua casă. Singur la masă și cu alcoolul în sînge. Singur la masă și cu fumul în nas.
Ce motive?

2011-04-21T00:16:00.002+03:00

Nu ai nevoie de motive. Nici cel mai mic motiv în pula mea. Totul e o psihoză, viața ta e gîndul cel mai întunecat redimensionat la scară cosmică. Nu e nici urmă de frumusețe pe pămînt. Totul e distrus, totul a dispărut la fel de rapid ca și cum a apărut. Omul este o ființă superficială, care își astupă mizeria cu ceia ce el numește artă, purificare a sufletului. Dar arta este miniciună, este dorința de a ne crede superiori animalelor. Animalele măcar nu se rănesc conștient idioților.
Vocea îmi trrmură, la fel și obrajii tresar involuntar. Totul în fața mea se reduce la așteptare. O clipă, o lumină, un ștreang, o seringă. Nu va mai conta nimic mai apoi. Va fi prea tîrziu. Seninătatea mintală va fi schizofrenie pură. Schizofrenia va fi puritate. Nimic nu ne va mai palpa sufletele. Poate doar urletele. Și focul.

Pleasure in self-destruction

2011-04-13T00:28:00.000+03:00

Îmi plimbam degetele pe cicatrici și zîmbeam. Zîmbeam cu regret, zîmbeam cu dispreț. Un 20 mg zilnic de Prozac nu mă elibera. Dar nici nu mă mai băga în unul dintre acele episoade groaznice de depresie. Gîndește-te că te-ai trezi într-o cameră cu pereți negri, fără uși și fără geamuri. Și mai gîndește-te că ai avea impresia că durerea te-ar lumina. Și că sîngele care îți curge pe mîini ți-ar lumina mintea. O lumină roșiatică într-un vid negru. Cam așa funcționează. Cam așa îți tratezi uneori coșmarurile. Amplificîndu-le, simțindu-le pe propiul tău corp. Căci depresia este suferință psihică, e ca și cum ai avea o durere groaznică de măsea, dar nu ai ști că te doare măseaua. Ai simți durerea pulsînd acerb, alergînd prin capul tău, lovindu-se de oasele craniului, căutînd o cale de ieșire. Sau, gîndește-te că prin găurile din etmoid, cineva ți-ar extrage nervii. Și ar fi ca la stomatolag. Dar cînd realizezi că te doare măseaua, nu vrei să o scoți?
Așa e și cu depresia. Sunt unele momente în care suferința îți întunecă literalmente mintea.Și atunci, în acele clipe de ură autoindusă, de ideatizări ale suicidului, vrei să-ți curmi circulația, să îți sugrumi durerea prin durere. Și e acea plăcere nebună. Îți extragi suferința la fel cum ai extrage veninul de șarpe. Și e al dracului de frumos.
Mai apoi, a doua zi, urmează regretele. Dar poate se merită. Plus că, realizezi și cît de slab ești uneori.
Și nu cerșești atenție. Pentru că urmele rămîn ascunse.

Mintea mă violează al dracului de tare. Cicatricile sunt orgasme. Părerile de rău sunt regretele de a doua zi. Urletele din gînd pot fi și gemete de plăcere.

Sunt complice în durerea mea. :)

34

2011-04-03T23:04:00.001+03:00

Crezi că nu știu? Ai dreptate, nu știu. Dar știu cum este atunci cînd stai singur, cînd vrei să fii singur. Cînd stai în pat, privești tavanul, simți cum mintea și sufletul îți explodează de durere, cum orice secundă care trece e o pulsație insuportabilă care îți alimentează și acutizează dorința de nimic. Cînd moartea îți pare poate unica soluție. Și inevitabila. Și doare. Dumnezeule, cum mai doare. Îți vine să urli, să plîngi, să evadezi din această existență, să nu mai întîlnești priviri, să nu mai răspunzi cu zîmbete false. Durerea ta nu se compară cu nimic. Căci nimic nu este mai terifiant pentru sine decît gîndurile zilnice de inutilitate, căci nimic nu este mai înfiorător decît îmbrățișarea depresiei. Iar tu nu poți face nimic altceva decît să îți strîngi genunchii la piept, să stai cu capul pe ei și să nu poți realiza mai apoi cît timp ai petrecut așa. Sufletul sîngerează, iar tu nu-i poți bandaja torentul de sentimente. Gîndurile-ți vibrează pe recvieme, zilele parcă toate au devenit zile ploioase de toamnă. Oamenii dragi sunt simultan surse și recipiente pentru durerea ta. Dar nu mai vrei să ai încredere. Pentru că nu te-ar înțelege, pentru că te-ar eticheta cu un simplu diagnostic. Pentru că gîndurile cu care îți începi dimineața și cu care adormi noaptea nu pot fi exprimate la adevărata lor intensitate. Pentru că e al dracului de greu, pentru că lumea e mult prea futută și mult prea scursă de frumusețe.
Dar nu te mai raporta la lume. Pentru că tu ești cel mai minunat lucru care i s-a întîmplat. Pentru că tu ai universul tău.
Uită, uită de toate. Ieși la o plimbare, pune căștile în urechi și respiră adînc. Totul va fi mai bine, totul va fi mai bine cîndva. Am suferit și vom suferi în continuare. Dar nu asta contează. Știm măcar că suferința noastră nu a fost una superficială ca a altora, ca dacă ne-ar răbufni sentimentele, oamenii din jurul nostru ar rămîne împietriți.

Și chiar dacă nu știu cum e, să știi că cineva trece prin aceleași etape. Și că te înțelege. Și că trebuie să ai grijă de tine.

fluoxetin

2011-03-22T21:32:00.001+02:00

Corpul meu, un mormînt.
Așa este.
Îmi ziceam asta în timp ce făceam funeralii.
De parcă sîngele sau foamea erau ofrande
De parcă lacrimile îmi udau sufletul de lume însetat.
Eu le abandonam în același ritm în care oxidam urlete. Tu nu poți ști
Cum e atunci cînd gîndurile sînt o intersecție, iar tu
Tu, în fiecare zi vezi moartea dirijîndu-ți viața.
Nu poți ști cum e să folosești durerea drept calmant pentru nebunie.
Nu poți ști cum e să atenuezi viața cu moartea, cum depresia poate deveni sursă
De inspirație și sursă de uitare. Tu mă poți cataloga drept un simplu sinucigaș. Un laș.
În fața vieții care e ascunsă de fața ta. Mizeria pe care o vezi tu nu este nici măcar
Umbră a adevăratelor suferințe.
Carbonificat mi-a devenit sufletul în fața voastră.

DMT

2011-03-02T17:11:00.001+02:00

. Și mintea se sinucidea în ritm de suflet explodînd. Fumul îmi invada plămînii și ochii. Corpul mi se otrăvea încet încet, mîinile începeau să-mi tremure, iar fața se crispa în fața lumii. Muzica plutea pe aceleași note obișnuite. Aceiași repetiție înceată și monotonă a a fi-ului. Fi-ul de a fi, fiul care se va reîntoarce, care ne va alina suferința. Noi, regii ai durerii, cu imposibilitate de recurs, noi, ființe predispuse la păcat și la suferință limitată. O limită proiectată într-o clipă de eternitate. O eternitate ce ne macină gîndul și spiritul, epuizînd foarța vieții.
Nopți transformate în zile și zile transformate în uitare. Un totcontinuu de uitare, umplut cu amintiri plăcute rememorate excesiv în clipele care nu pot fi uitate.
Un miriapod uman machiavelic. Zeci de clipe înlățuite și mai apoi dezlănțuite de picioare care le calcă intimitatea. Sute de viermi care ne vor transforma în sevă de flori. Rămășițe de durere transformate în îngrășămînt pentru fericire.

prozac

2011-02-20T18:23:00.003+02:00

Era marşul său spre victorie. Un stol de corbi ce croncăneau sinistru acoperea soarele de un galben bolnav, ca lutul odinioară frămîntat de picioarele soldaţilor, picioare care acum stăteau şi înhumau pământul. Erau parcă ofrande oferite de către schije lui. Sângele se reţinea încă la suprafaţă, coagulîndu-se şi răspîndind mirosul morţii, oglindind metalic stolul ce îşi continua festinul, scoţînd ochi şi ciugulind măruntaie care atârnau din abdomenele sfârtecate, oferite tribut cerului pentru slăbiciunea umană.
Valorile nu-i mai serveau acum la nimic. Acum cînd era față în față cu moartea, cînd orice imaginea i se întipărea în minte și-l oripila, cînd carnea-i atîrna de mînă, cînd vroia ca totul să dispară, să se trezească acasă cu țigara în mînă, privind la geam și ascultînd cum vîntul sufla. Și acum sufla, dar nici nu-l simțea. Căzu în genunchi și urlă din toate puterile. Scoase cel mai neomenesc strigăt posibil. Scoase și pistolul, și-l puse la frunte, simțind cum vena îi pulsa, și apăsă trăgaciul. Moartea îl transpuse în alt iad.

toamnă

2011-02-06T01:40:00.003+02:00

.și vîntu-mi bătea în față. Lumea mi se prăbușea, mintea-mi urla, țigara se fuma singură. Toate gîndurile aveau același centru, toate speranțele aceiași implozie lentă. Toate lucrurile au un sfîrșit îmi ziceam încet, încercînd să păstrez ritmul normal al respirației. Cumva știam că sfîrșitul e aproape, că totul se va prăbuși sub acțiunea colapsului pe care l-am alimentat aiurea în ultimii ani. Eu, eu care mă credeam cu psihicul mai puternic decît majoritatea. Acel eu care refuzase suflete. Mintea-mi dicta, eu scrijeleam amintirile pe carnea-mi. Sîngele-mi reformula suferința, o alina prin acutizarea ei. Depresiile-mi pluteau pe cicatrici, scriau note de regret, atingeau octave din ce în ce mai mari. Trupu-mi vomita alcoolul, nicotina, cofeina, thc-ul. Trupu-mi absorbea dezastrul. Cerul-mi era martor și martir. Cuvintele nu mă mai slujeau, doar îmi exasperau conștiința, îmi blestemau viața. Mîinile-mi achipuiau fața, îmi strîngeau gîtul, îmi cerșeau strigătele și lacrimile. Dimineața-mi dădea reproșul luminii, insomniile-mi dădeau tonul întunericului. Sunt coșmarul meu lucid.

sufletu-mi este o schismă doamne.

valium

2011-01-23T22:53:00.000+02:00

Este obsesie deja. Asta îmi ziceam zîmbind cînd o priveam. Ea statea cu fața în pernă și cichotea în felul ei specific. Iar eu chiar dacă întorceam privirea tot pe ea o vedeam. Aveam în suflet oglinda ei, care dacă s-ar sparge mi-ar tăia înteriorul și nu l-ar lăsa niciodată să se cicatrizeze. Doamne, cît mă va durea asta. Cîte sentimente îmi vor seca și cîte speranțe s-ar dărîma. Dar amintirile ar rămîne. Ar fi suportul meu. Aș clădi viitorul avînd drept bază trecutul nostru, clipele pe care le-am împărțit împreună și clipele în care am rupt blestemul lumii cu dragostea noastră. Clipele în care ea mă supăra intenționat doar ca să-mi vadă expresia mea tipică de copil ofticat. Iar mai apoi eu întorceam rapid prvirea să văd dacă nu cumva s-a îngrijorat prea mult din cauza mea. Momentele cînd o sărutam pe frunte și simțeam cum dădeam tonul vieții. Cum aveam propriul nostru portativ într-o lume de snobi. Gîndurile ei au devenit gîndurile mele, uneori duse pînă la o introspecție care mă determina să mă simt eu chiar mai rău decît ea.
Nu am multe așteptări de la această viață, dar am mari așteptări de la sentimentele și faptele mele pentru ea. Te iubesc-ul nostru nu este o rutină, este un adevăr zilnic.

îmi fut mintea.

2011-01-16T00:04:00.004+02:00

Moartea, nonexistența este mult mai superficială decît existența, mai ales fără o introspectivă care să permită cultul morții, cultul autodistrugerii constante, al unor sinucideri interne efectuate din conceperea absurdului. Nu un absurd cioranian, ascuns sub infantilitatea ideii de extragere din suferință a plăcerii, de valorificare absurdă a solitudinii și a momentului de megalomanie a sinuciderii, ci un absurd a la Camus, un absurd rațional, clătit prin zeci de gînduri matinale, care să-ți ofere disperarea drept alternativă zilnică, iar moartea drept soluție inevitabilă. Căci omul care nu a realizat absurdul său este o marionetă pentru cei care consideră viață o cursă în care marele premii sunt beneficiile materiale și morale. De fapt, logica vieții ne impune la autoconservare, la valorificarea senzației de moment și la pierderea controlului prin existența instinctului. Pentru că instinctul nu îți va zice niciodată să te sinucizi de exemplu, instinctul te va provoacă la o întrecere continuă cu sinele lumii și sinele tău. Ideologia constantă care ne suprimă rațiunea este aceea de a ne găsi un scop care de fapt nu va fi niciodată definitivat. Iar noi știm acest lucru, dar totuși ne zbatem prostește în încercarea de a ne demonstra contrariul chiar dacă acest lucru nu ne va dărui împlinirea de sine.
Astfel, vom fi ascunși permanent sub presiunea momentului și vom realiza că viața a trecut pe lîngă noi fără ca să sintetizăm ceea ce e cel mai important. Sufletul și emoțiile noastre.
Hypothermia - Skogens Hjärta

nimic nu e loc gol.

2011-01-10T22:19:00.000+02:00

Departe în nimic. Așa aș vrea să fie mintea mea acum. Să nu o mai simt, să nu-i mai suport presiunea. Ziceam odată că m-am plictisit de această lume. La fel cum fiecare moment al fiecărei zi nu este decît un alt dans sl unor umbre bolnave ale morții. Sfîrșitul zilei se poate transforma într-o evocare de rugăciuni decît într-o evocare de mulțumiri. Recele îmi penetreză pielea, se descompune în senzații tactile, se tranformă în impuls nervos, alcătuiește un anumit echilibru chimic în creier care să-mi dea senzația de frig.

Dar eu aș vrea pur și simplu să fiu cu tine. Să stăm îmbrățișați în durerea noastră, să o acoperim cu dragoste, să știm că va exploda cînd dragostea se va rupe. Să stăm îmbrățișați și să uităm de condițiile pe care le pun alții, să stăm și să ne privim în suflet, să ștergem disperarea și dezamăgirea celuilalt, să transformăm restul lumii la un raport la noi.

neobișnuit

2010-12-23T10:08:00.001+02:00

Am răcit. Destul de nașpa încît să mă apuce niște friguri și să fie necesar să iau pastile. Dimineața asta vroiam gutui. Nu am mai mîncat gutui de foarte mult timp, iar acum îmi aminteam cum cineva la fereastră, toată iarna avea cîteva gutui, iar la altă fereastră avea un trenuleț, la care eu și cu un prieten ne uitam fascinați. Și mai apoi mergeam acasă si ceream gutui și trenuleț. Mama nu avea gutui așa ca îmi dădea gem de gutui, din care mîncam cîteva lingurițe, îl lăsam și plecam la săniuș, pentru ca mai apoi să revin seara ud din cap pînă în picoare, înghețat și foarte morocănos. Atunci aveam ce face toată ziua.
Acum stau singur în camera și mă ascund de gînduri. Scot filme pe care nici nu le privesc sau dacă le privesc, nu le privesc pînă la final. Și mă gândesc la ce am devenit și la ce voi deveni. Sunt un nimic cu masterat în depresii. Muncesc la doctorat momentan.

Vine Crăciunul. Nu îmi place. Nu îmi place să primesc cadouri, pentru că nu vreau să mă simt mai apoi ca și cum ar trebui să reîntorc favoruri de care poate nici nu am nevoie. Mama nu m-a mai întrebat nimic de gem de gutui. M-a întrebat ce cadou vreau. :). I-am zis că nu vreau nimic. M-a întrebat dacă vreau bani. I-am zis că nu vreau nimic. I-am zis că poate totuși să-mi aducă o sticlă de whisky de calitate.
A zis ok. Doar am 18.

Am 18. E trist.

radiografia a 5-a

2010-12-17T08:58:00.011+02:00

Îmi ziceam, omoară-mă suflete, dar ochii mei încă mușcau adînc din carnea lumii. Rupeam urlînd cu dinții priviri tăcute, eram un canibal redus la dorința de moarte. Plecam acolo unde îngerii nu sînt, unde oamenii au încetat să mai creadă în sufletul lor. Unde un urlet este uzualul, unde vocalele sînt aplatizate de plînsete. Unde amintirile sînt sfîșiate de căderea în păcat, iar puterile sînt subestimate de ochi străini, care reduc somnul de veci la secunde de amintiri. Unde goliciunea fizica înseamnă oase sfîșiate, unde dorul de casă reînvie dorul de viață. Unde regretele au rămas singurele note de muzică pe care le mai poți imagina. Unde îți poți apuca sufletul, îl poți desface ca pe un torace, iar cînd privești în interior vezi o putrefacție a putrefacției, vezi lacrimi sedimentate și suiciduri neînfăptuite. Vezi cărți de rugăciuni aruncate în colțuri, vezi cuțite răsucite în inimi, inimi răsucite în jurul sentimentelor, sentimente călcate în pofida orgoliului. Orgoliu redus la moarte. Moarte redusă la un gând nebun.
Omoară-mă suflete, ia-mi și ultima speranță, ia-mi și ultimul regret. Omoară-mă suflete, întrerupe-mi repetiția sentimentelor, dimineața nopților și noaptea dimineților. Omoară-mă suflete, sinucide-te pe altarul credinței uitate. Fă totul în numele nimicului, speră că vom fi parte din el, speră că vom scăpa de regretul ultimei dimineți. Speră că motivele vieții noastre sunt doar minciuni întreținute, excese stilistice menite pentru a ne menține privirea în ochi. Omoară-mă suflete, ascultă-ne urletul, izvor nesecat de lacrimi. Stele fără cer, ale căror lumină le sfideaza moartea și după mii de ani. Noi nu vom fi ca ele suflete, noi vom fi gaură neagră ce va absorbi urmele noastre în lume. Omoară-mă suflete, ia-mi dragostea pentru ea, sigilează-i puritatea, arunc-o în vînt, dă-i pace și liniște pentru moartea mea. Omoară-mă suflete, căci mă doare să-mi tot sfîșii viața și amintirile. Omoară-mă suflete căci vreau să adorm cu gîndul că îmi voi merita liniștea. Omoară-mă suflete.

Repetenție.

2010-12-17T08:58:00.006+02:00

Vreau o casă pe lună, la marginea unei păduri cu copacii uscați, în care timpul să curgă în sus de parcă Dumnezeu ar vrea ca privirea mea să stea plecată. De parcă limitele conștiinței mele sunt finite doar pentru a mă proteja de ea însăși. Gândirea pur rațională este un pericol desăvârșit, deoarece omul fără emoții nu este decât un copac din acea pădure lunară. Adică doar un relief trasat pe o suprafață sterilă. Gândirea pur emotivă te situează totuși într-o furtună solară, în care explozia de sentimente nu face altceva decât să-ți dea un imens avânt, să plutești în spațiu, să te infiltrezi în zeci de alte atmosfere, să fii praf stelar, să fii parte din veșnicie, dar să fii mult prea mult presat de realitate. A da, să revin. Îmi voi vărui casa de pe lună cu gândurile uitate, pentru ca mai apoi, când voi sta la un pahar de vin, să diluez uitarea-n lacrimi și regrete. Pământul ar fi luna mea, eu aș fi luna pământului, iar pictorii ar desena casa mea văruită cu vise. Toate regretele le-aș transforma într-un munte pe care să nu-l pot urca niciodată, iar angoasa terestră aș încuia-o în cușca câinelui. Căci câinele meu pe lună ar sta liber, l-aș lăsa să-și exploreze lumea și sufletul într-un mod solitar și curajos, iar eu doar l-aș mângâia din când în când, deoarece orice suflet are nevoie să fie pătruns uneori, deoarece sentimentele triste sunt doar niște examene de corigență în fața vieții, niște chei care ne permit să deschidem raiul și să-l putem aprecia. Eu am ajuns pe lună deoarece am rămas în mod regulat repetent și într-un final, îndestulat de examene căzute, m-am hotărât pur și simplu să chiulesc.
Chiar dacă calea pe care am ales-o a fost calea lașului, am făcut-o totuși cu speranța că va fi mai bine, că va fi mai multă liniște. Puterea care stătea în mine era alimentată de puterea pe care alegeau alții să nu o exercite asupra mea. Atunci eram copleșit. Acum nu mai sunt nimic altceva decât un orb visător, un muzician surd, un filosof autist. Lumea care mă înconjoară o percep sub formă de represalii ale gândurilor care nu aș vrea să existe, dar care totuși îmi oferă scuza pentru a chiuli. De aceea am vrut să plec departe. Am vrut să fiu un „mic prinț” modern. Doar că fără niciun titlu de măreție, ci doar cu un univers conceptual.
În visurile care au urmat plecării, cerul meu era o animație de fractale psihedelice, iar golurile din suflet alunecau în tunele până se dizolvau ondular în galaxii albastre. Știu că mergeam desculț și vântul îmi șoptea tremurând că visurile mele sunt prea fragile, dar mult prea frumoase pentru ca să nu le urmez. Solul îmi mângâia depresiile și crea din copaci iluzii care m-au făcut să uit de ceea ce aș putea deveni. Singurătatea mea era împlinire, iar viața-mi era o petală ofilită în cădere. O cădere care era totodată si o ascensiune a sulfetului meu într-o trezire. Atunci nu mai eram limitat nici măcar de modul în care visam. Căci ce rost aveau limitele când simțeam că eram contopit cu universul?
Și, zâmbind ironic, îmi ziceam: Doamne, oare tu mi-ai împărtășit suferința?

31 de schizofrenii

2010-12-02T18:32:00.002+02:00

Dar e îngrozitor doamne, e îngrozitor. E îngrozitor să fii băiat și să îți vină să izbucnești în plâns, să faci un duș cu apă rece și să simți cum ceva în interiorul tău vrea să urle, un urlet macabru, în care ai vrea să-ți expiri toate depresiile. E pur și simplu îngrozitor să stai în cameră, iar în capul tău să circule obsesiv gândul morții. Și când durează mai mult de 6 luni e deja un iad la purtător. Sufletul și mintea devin purgatorii. Și toți te întreabă, ești ok? Da, sunt ok, ce altceva pot să spun? Câți m-ar înțelege și câți nu m-ar eticheta drept superficial? Eu tind să cred că nu sunt compatibil cu această viață. Îmi este greață de cele mai multe dimineți în care mă trezesc, îmi este greață de toată fericirea falsă afișată.

drum

2010-11-29T17:39:00.000+02:00

Era un drum lung. Ea mergea pe el zilnic și își căuta visele. Știu că am întâlnit-o când îmi îngropam coșmarurile, iar ea mai apoi din curiozitate mi-a dezvelit unul. Eu am urlat în gura mare că asta e profanare, că eu nu-mi donez nici măcar decepțiile. Ea doar mi-a zâmbit și a pus lacrimi peste el.

Iar eu ziceam, doamne, eu când voi putea șterge chipuri?

.sadfa.sdfasd.faefawdf.asdcadfad

2010-11-18T23:24:00.001+02:00

Nu pot aștepta să văd cum viața preia controlul asupra mea, cum toate aceste situații mă învăluie, cum timpul trece pe lângă mine fără să-și motiveze absențele.
Iartă-mi suferința, urlu spre cer, ia-mi șansa te rog.Nu vreau să fiu doar un alt sacrificiu, nu vreau să fac parte din tot, vreau doar colțul meu de viață liniștit.
Acoperă-mi pulsațiile cu mânia ta, ia-mi a fi-ul.

1:54

abatere

2010-11-14T08:42:00.001+02:00

Mori, mori, mori, evadeaza din această viață și devin-o Dumnezeul vieții tale. Lasă totul în urmă, pregătește-te pentru un nimic infinit, trage în piept ultima gură de aer și mai apoi lasă viața să se evaporeze din tine. Încet, încet, capul îți va deveni ușor, mâinile vor începe să tremure, te va cuprinde o căldură ușoară, sunetele vor începe să se automixeze în capul tău, iar carnea va începe să scape de orice stimuli. Doar corpul tău va mai purta revolta împotriva lumii, până când viermii o vor digera și pe aia, până când oasele tale se vor transforma în praf la fel ca și speranțele pe care odată le avusese-și. Iartă-te și nu ierta pe alții. Trebuie să simți ura la amploarea sa maxima, pentru a nu regreta nimic mai apoi.

Lasă darul suprem în urma ta.

moment

2010-11-08T17:34:00.002+02:00

Formasem un lanț de gânduri care acum îmi oprima mintea, care atârna de gâtul meu și care era pe cale să mă sufoce, căci speranța era ultimul sprijin. Iar eu îmi pierdeam puterea de a spera, deoarece pentru mine toată experiența de viață nu fusese decât o cutie a Pandorei, iar cu cât înaintam mai mult în viață, cu atât mai multe nenorociri și blesteme scoteam la suprafață. Iar sprijinul mi se dezintegra cu însăși voința mea. Devenisem un dumnezeu fără religie, o piesă la pian cântată în surdină, într-un vid emoțional. O umbră ce amenința să mă înghită, o umbră a temerilor mele. Eul meu era un eu stereotipat, iar lumea doar o hologramă a dorințelor. Astfel, ajunsesem să îmi sugrum emoțiile, să îmi sugrum psihic eul. L-am condamnat la o continuă peregrinare printre temeri și fantome ale disperării, printre glorii ale suicidului. Și parcă cerul îmi promisese visul...

moarte lentă

2010-11-06T16:47:00.003+02:00

...cred că am stat vreo 4 ore în stare aia. Mi-am revenit noapte pe la 3, am băut o cafea și m-am pus în pat cu fața în pernă. Nu aveam niciun regret, dar mi-am promis că nu mai fac asta. Pentru ca lumea care mi se arăta acolo mă îmbia prea mult spre o supradoză, mă îmbia prea mult spre a pune capăt iluziei de pe pământ. Mai apoi, zilele următoare am încercat să-mi creez insomnii forțate, începusem să dorm câte 3-4 ore pe noapte, iar joile nu le dormeam de loc. Așa am ținut-o vreo 4 săptămâni, până am ajuns la nivelul în care nu mă puteam concentra nici măcar atât încât să pot citi o carte, ochii săreau rândurile, creierul nu mai putea percepe sensurile. Apoi, o zi în care dormisem 10 ore a fost ieșirea din comă pentru mine. Dimineața m-am trezit și mi-am dat seama că o lună a trecut pe lângă mine. O lună uitasem de mine, o lună îmi uitasem conștientul în paragină...

murder yourself.

2010-11-03T23:04:00.001+02:00

Aveam gândurile crucificate pe memoria morții, iar creierul-mi pulsa de durere și ceața-mi cădea pe ochi. Îmi urmăream venele cu o ură deschisă, întrevedeam torentul de viață ce circulă prin ele, îl blestemam pentru oboseala de viață pe care mi-o cultivase, pentru băile de gânduri amare în care mă înnec în fiecare dimineață. Îmi ziceam că nu are rost să-i iert și să mă iert, pentru că eu nu sunt nimic altceva decât un țap ispășitor pentru un dumnezeu și un experiment reușit pentru un satan.

Dar în același timp eu eram zeul. Eu decideam ce să fac cu viața mea, distrugeam universul prin dereglarea psihologică pe care o promovam, formam cristale de ură din dragostea pentru viață. Vroiam nebunie, vroiam nebunie totală, depravare psihică, ură intensă. Logică spânzurată, drogată până la supradoză, siluită.

Moartea mea nu va fi decât o altă implozie.

03:40 noaptea

2010-10-20T03:40:00.003+03:00

Eram culoare împrăștiată neuniform pe o coală de hârtie, un fel de impresionism de ultimă speță, o dâră de amintiri uitată și care aștepta să fie trasă pe nas cu promisiunea că e ultima dată. Citeam pe fața ei gândurile pe care le uitase și îmi formam aburi în minte, păstrându-i în nori care mai apoi să se reverse tumultuos asupra prafului adunat în inimă. Am sărutat-o cu ochii închiși nu pentru că era noapte, ci pentru că lectura spectrului luminii mi se pare inutilă, pentru că revolta logicii din mine încă era sub dominația absurdă a sentimentelor, a acelor trăiri de ață care coseau viață încât să pot observa spectrul. Dar lumina pe care o aprinsese ea încă ardea. Și simțeam că încă va arde foarte mult. Nu știam sigur ce pula mea pot să mai vreau de la un cumul de sentimente pentru ultima dată. Senzații intense? Ultima doză sau o ultimă doză? Gândul că de fapt noapte este perdeaua după care se camuflează sufletul soarelui mă făcea să cred că dragostea mea este doar o crimă împotriva viitorului. Nu puteam asasina un spectru pentru o lumină temporară, la fel cum ermetismul pe care îl emanam amândoi ne va absorbi într-un final. Trecutul e posibil doar pentru viitor, căci prezentul îl lasă continuu codaș.
***
Eram afară singur cu țigara care îmi reproșa că sunt un prost, ca stelele își bat joc de gândurile noastre, că urmele pașilor sunt crime. Eu am stins-o. Nu mai vroiam răspunsuri în măsura în care îmi citisem gândurile cu 68 de zile în urmă. Limita mi-a fost dată de către nemărginirea gândurilor.

68

2010-10-18T22:43:00.000+03:00

ce înseamnă 30 de zile? ce înseamnă 30 de minute? ce înseamnă 30 de secunde în fața morții? ce înseamnă 30 de secunde de amintiri în fața unui ștreang? care mai este granița dintre revelație și inițiere?

ce înseamnă 30 de secunde dintr-o nocturnă de chopin? Înseamnă mult. Înseamnă calmare, înseamnă portul în care trag la mal sentimentele.

E bine totuși că muzica e evadare. E bine că muzica mă scapă sau mă adâncește în depresii. Muzica e motivul pentru care nu ar trebui să se sinucidă nimeni. Pentru mine, muzica e mai bună decât alcoolul, drogurile sau sexul. Muzica e spirit pur, muzica e portativul gândurilor mele, muzica îmi desenează notele vieții.

Simt că cuvintele nu mă mai slujesc, simt cum toate gândurile care trebuiau scrise au alunecat într-un abis al minții mele, într-o prăpastie în care le-am refulat de când am început să-mi fut toate principiile. Și e greu. E foarte greu să nu ai ce face cu gândurile tale, e extrem de greu să le înnăbuși, e foarte greu să trebuiască să zâmbești zilnic. E foarte greu să faci orice altceva când de fapt tu ești într-o comă rațională. Când argumentele pe care ți le dai se lovesc cap în cap, când de fapt știi că rațiunea ta nu face 2 bani, că viața ta a devenit o chestie futut de monotonă și futut de redusă la plăceri temporare. Mă aplec în fața vechiului eu, mă închin în fața purității gândurilor trecute, mă sinucid pentru alea care vor fi mai intense. Nu mai vreau să fac nimic, vreau doar să treacă timpul, să scap de mine, să scap de migrene, să scăp de insomnii. E futut rău să nu poți dormi. Pur și simplu toată ziua umbli ca o pulă înconștientă. Dar când ține zeci de zile deja îți afecteaza tot orarul.

Știu că nu mai prezint interes. Știu asta. Succes celorlalți pe care creativitatea încă îi mai slujește.

Piese. Majoritatea sunt o estetică a urâtului.

asta e foarte calmă.

Versurile piesei de mai sus.
They want to force me in the corner once again
When I was thinking there was difference between us and them
A bird with its wings nailed to the ground
Waiting for the justice that I never found

I'm just the scapegoat for you all
To brush away the dirt from your rotten souls

When friendship's a lie, and life's a fragile dream
I struggle so much, but my hate remains unseen

I'm just the scapegoat for you all
I'm just the scapegoat for you all

It's so easy to talk when you're not walking in my shoes
Try to be like I am for 1 day, and see what would be left of you

I look in the past and I can't see a single face I would still call friend
Just don't forget sooner or later all lies come to an end

They want to enjoy my end, they wait for my defeat
I'm really sorry buddies, I'm still on my feet
I've been cast in tears and blood
I've been treated like a dog
Not their fake pathetic lives
Not their sickening disguise

I'm just the scapegoat for you all
To brush away the dirt from your rotten souls

When all seems to be wrong, there's a place where I find myself
In my sea of distrust, I am sure I don't need any help

I'm just the scapegoat for you all
I'm just the scapegoat for you all

It's so easy for them to judge the life of others
They're all made of the same poisoned blood
They would even sell their mothers

I look in the future and I know I won't make the same mistakes
I know someday things will be different and with scorn I will piss on your graves.

In rest, mult Chopin și Vivaldi.

vedenii

2010-10-10T17:18:00.004+03:00

Aveam gura uscată. Iar mintea-mi picta scene pe Echoes a lui Pink Floyd. Brusc, totul căpătase o aură psihedelică, îmi imaginam acordurile de chitară urcând intr-o spirală formate din clape de pian, iar tot ce era în jurul meu părea o pictură optimistă de al lui Dali. Iar timpul parcă nu mai curgea. Știam că ziua următoare trebuie să fiu la școală, știam că e rău ceea ce fac. Dar nu conta. Pentru că eram supărat pe viață, pentru că moartea mă trădase, pentru că știam că viața mea este o iluzie și că dacă mă scufund în altă iluzie, îmi alternez universurile. Da, sună ciudat, dar ce nu e ciudat? Eu sunt un ciudat, tu ești un ciudat pentru că citești ciudățeniile acestea, lumea întreagă e doar o ciudățenie futută, scursă de orice urmă de puritate, iar frumusețea nu este decât un suprarealism pictat de un Dumnezeu megaloman. Da, un Dumnezeu megaloman, o creație absurdă a gândurilor rătăcite, o perspectiva futută a verbului a fi. Totul este futut, absolut totul. Dragostea este futută, mintea-mi este futută. Suntem o planetă de violatori în serie, suntem o planetă de rebuturi existențiale, de obsedați sexual sau religios, de debili poeți, de poeți handicapați sentimental, de sentimente inventate, de invenții nefolositoare, de inutilități supraapreciate. De sinucigași neauziți, de sinucigași supraestimați. De gesturi devalorizate, de devalorizări preluate. De morți omagiate, de omagiați omorâți. De crime inumane, de neoameni slăviți.

Unde-mi este frica și unde-mi este dorul?

sfârşit

2010-09-22T11:11:00.001+03:00

Eram cu sticla de votcă în ghiozdan, semi drogat şi aşteptam. Beam şi aşteptam. Aşteptam să treacă timpul, aşteptam să-l simt cum curge, să-l simt ca ploaia pe faţă, aşteptam ca ridurile să ia locul regretelor. Aşteptam dispariţia lor odată cu concentraţia alcoolului în sânge, deşi eram şi într-o oarecare stare de fericire debilă. Pur şi simplu vroiam să uit. Vroiam să-mi uit gândurile, să-mi uit trecutul şi să încep o nouă viaţă cu o nouă mentalitate. Vroiam ca temerile să mi se volatizeze, să dispară la fel cum îmi dispare zâmbetul când sunt singur. Vroiam să încetez a-mi fi cel mai aspru judecător, vroiam sa nu mă chinui în a-mi da sau nu sentinţa la moarte. Sau poate doar vroiam să mă judece altcineva prin perspectiva gândurilor mele. Dar era imposibil. Senzaţiile îmi deveneau ca şi gândurile, foarte vagi şi lipsite de orice importanţă. Şi cel mai aspru lucru era faptul că îmi realizasem condiţia mea în această lume. Trecusem deja peste faptul că poate gândesc diferit, că poate am şi eu doza mea de unicitate. Eram un ratat în toată puterea cuvântului. Şi chiar dacă nu eram singurul ratat din lume, simţeam cum mă apăsa acel gând al inutilităţii totale. Nu ştiam cum puteau alţii să se suporte. Eu deja nu mai puteam. Eu nu îmi mai găseam doza de fericire decât în alcool, droguri sau îmbrăţişări. Iar modalitatea preferată devenise alcoolul, deşi eram pe deplin conştient de efectul lui, iar mintea-mi devenea cimitir pentru gânduri noi şi toată fiinţa mi se otrăvea încet cu fiecare sentiment de împlinire falsă. Drogurile îmi creau stări de anxietate, iar îmbrăţişările nu vroiam să le iau având drept garantie suferinţa ei.

Dar nu mai puteam suporta. Simţeam cum mă nărui pe zi ce trece, cum dispar în mine. Gândurile-mi cauzau tăieturi în orgoliu, sufletul meu era mâna unui sinucigaş ratat. Căci, până la urmă nu făceam nimic altceva decât să mă sinucid lent, deoarece nu avem curajul să trec pragul. Nu ştiu ce mă mai ţinea. Eram între o pânză de păianjen şi o trapă subterană deschisă. Dacă alegeam pânza, ştiam că voi muri poate în dureri, regretând. Dacă alegeam trapa, alegeam poate să cad într-un spaţiu nemărginit de sentimente umane. Ambele căi erau diferite şi totodată ambele erau soluţia. Viaţa-mi devenise o problemă în care constanta care nu conta, dar care făcea totuşi diferenţa era timpul. Puteam să aleg o moarte care să-mi satisfacă orgoliul, puteam să aleg o moarte care să mi-l dezintegreze. Dar mai conta oare? Eu în acel moment eram dărâmat. Eram o târâtură cu dorinţe metafizice în faţă unei curve carnală. Astfel, cine putea să-mi compenseze toate momentele când lacrimile-mi stăteau în ochi, cine poate să-mi compenseze speranţele dărâmate? Eu eram singur cu golul din mine. Iar golul devenise prea mare pentru a-l putea suporta. Îmi venea să plâng, să urlu, să mă lovesc, să mă dau pradă laşităţii, să-mi iau lumea-n cap şi să fug undeva, să stau şi să mor de foame, dar să nu mai văd nicio privire care să-mi arate compasiune sau care să reflecte ratatul din mine. Să-mi rup cu dinţii venele, să-mi zgârâi pielea de pe mine, să mă transform într-o cascadă de sânge şi remuşcări refulate. Să-mi rup inima din piept şi să o calc în picioare, să-mi violez demonii, să-mi iert îngerii. Să fiu predat disperării, să fiu în stare să-mi iau viaţa mea şi a altora în orice clipă. Vroiam să devin un asasin, să distrug binele, să incinerez orice urmă de umanitate, să vulgarizez tot ce este pur, să înnegresc totul, să ascund lumina, să obstrucţionez orice undă melodică. Vroiam sa fiu eu cel care provoacă apocalipsa. Deşi nu vroiam sa blasfemiez nimic, parcă aveam în mine un iad in miniatură care respingea ideea de sfinţenie, de dumnezeu cu o forţă care era pe cale să preia controlul. Căci nu puteam realiza dacă eu am decăzut în faţa lui Dumnezeu sau Dumnezeu a decăzut în faţa gândurilor mele.

Era marşul meu spre decădere totală.

2010-09-21T08:01:00.002+03:00

Cum să te ajute alţii când nici măcar tu singur nu te ajuţi?

Cum vrei să se poată vedea altceva în ochii tăi decât ura faţă de viaţă şi disperarea unui auto control perfect nefuncţionabil? Eşti înconjurat şi de normalul anturaj care îţi tot pune cruci pe spate şi care îţi înalţă zilnic golgote.

Cum să soliciţi răbdare şi înţelegere când tu îţi încalci şi puţinele principii care îţi mai rămăseseră. Cum se numeşte starea în care depresiile matinale îţi dau curajul să mergi înainte?

Cum să-ţi mai suporţi zâmbetul pe faţă?

Cum să nu regreţi?

Mă cufund încet în toate mizeriile pe care le-am pomovat, mă dezic de gândurile mele.

Cum rezist la tendinţa ca aceasta să nu fie ultima dimineaţă?

radiografia regretului

2010-09-12T18:20:00.001+03:00

Existenţa e insuportabilă pentru mine, iar uneori, fiecare clipă de viaţă în plus nu este decât o confirmare a inutilităţii mele, a tuturor deziluziilor care prind viaţă în sufletul meu. Cred că e mult spus al meu. Pentru că dacă ar fi fost al meu, l-aş fi putut controla, aş fi manipulat toate aceste gânduri în ceva productiv. Aşa, fără nici cel mai mic ţel şi cu toată această risipă de energie pentru nimic, devin doar un idiot de om asupra căruia şi propriile gânduri se golesc de înţeles. De fapt, spre ce ţintesc? Spre atenţie? Spre dragoste? Spre valori pe care le neg? Mintea-mi este futută, asta e sigur. Nu mă respect şi nici pe alţii nu îi respect. Ţintesc încet spre o moarte, o moarte care să mă desemantizeze total, care să mă încadreze în limitele nimicului. Vreau universul meu, vreau să scăp de toţi, nu vreau să mai dezamăgesc pe nimeni, vreau să mă urăsc destul încât să pot trece la următorul nivel.

Ura faţă de viaţă este cred cea mai profundă implicare a conştiinţei în realitate. Pentru că, deşi neavând certitudinea unui adevăr, sufletul este încovoiat de povara existenţei, de acest cadou pe care nu-l poate aprecia, pe care nu-l poate folosi la adevărata sa valoare. Implicit, odată ce te-ai născut viaţa merită trăită din însăşi perspectiva faptului că nimic nu îşi are rostul.

"Hate, dominate, congregate, eliminate..."

2010-09-12T07:12:00.008+03:00

Urăște. Fii pregătit să trăieşti cu ura în gând, să diseci minţile altora, să cultivi ura, să-i ridici postamente cu fundamente din oameni fericiți. Fii pregătit să decazi pentru a putea să urăşti şi mai intens. Fii pregătit să cazi în depresii, să urăști fericirea chiar şi când eşti invidios pentru fericirea altora. Fii pregătit să sabotezi sentimentele altora, să plantezi şi ura altora faţă de tine. Frica mentală faţă de tine să devină sentiment de ordine, acțiunile tale imprevizibile să devină sursă de teroare. Fă funeralii pentru toate gândurile vechi, pregăteşte apocalipsa interiorului tău, sinucide-te moral pentru ca mai apoi dacă te vei urî şi mai mult să reuşeşti să te sinucizi fizic puţin câte puţin. Trezeşte-ţi demonii dacă îngerii nu te înţeleg. Pregăteşte-ţi moartea, dar totuşi continuă-ţi viaţa sub altă personalitate. Perfecţionează-ţi alte personalităţi, fii pregătit să atragi pentru a putea elimina. Sufletul împarte-l doar cu câteva persoane selecte pentru a nu suferi din start o implozie.Ura să devină scop, să devină tacită, să derive în toate acţiunile pe care le vei efectua, să-ţi învăluie existenţa. Lumea-i doar o proiecţie de speranţe incorect configurate a celor slabi şi optimişti. Trăind cu ură, nu te vei dezamăgi niciodată.

man must die. :)

2010-08-20T20:10:00.003+03:00

Uitarea devine parte din viitorul meu. Sau deja viitorul îmi este doar uitare? Cert este că încep să sparg amintiri în fragmente sângerânde, căci deși uitarea aduce alinare, alinarea aduce prea multă singurătate, prea multă frică. Nimic nu își mai are rostul în acestă lume futută. În acest cerc respingător de bestii care caută doar carnalul, cu această dragoste siluită, devalorizată, subliminal atrasă în legături sexuale și perversitate. Noi siluim dragostea, violăm toate sentimentele pure, ne transofrmăm în pedofili a unor senzații pe care le-am maturizat prea devreme.

Măcar ura a păstrat aceeași intensitate.

3192

2010-08-02T21:21:00.002+03:00

Credeam in ceea ce spuneam, desi o parte din mine inca traia in acea perioada pe care vroiam sa o uit. Nu puteam sa creez pentru acea parte o masina de virtualizare a prezentului, nu o puteam determina sa se depaseasca. Era greva pe care o facea sufletul fata de uitarea fortata pe care incercam sa o impun, scotand totul din context si reducand doar la amintiri urate. Deoarece trebuia sa fac o baricada cu trecutul. Doar ca am gresit cand am pozitionat’o, astfel ea putand absorbi socul amintirilor, dar si impiedica actiunea lor in viitor. Devenisem prizonier intr’un prezent continuu apasator, un perpetuum mobile care se misca doar in reper cu lumea de afara, in interiorul meu ramanand doar un punct fix. Devenise insuportabil sa tot repet incercarile de a’mi raporta nebunia, de a’mi asemui si altcuiva ceata absurdului care ma inconjura. Incercari sufocante care esuau deseori prin depresii si perioade de solitudine indelungate, care imi adanceau acea stare de autojignire, de blasfemie provocata de revolta si inconsecventa confuza a gandurilor. Pierdeam incet chiar si contactul cu realitatea, crezand ca eu sunt cel care are dreptate si dreptul, iar ca restul celor din afara casei mele fara horn sunt doar niste inocenti in fata vietii. M-am trezit totusi din acea stare de fericire deziluzorie cand am vazut ca eu sunt cel inocent, ca eu nu aprofundasem nimic din tot ce sustineam, ca nu infaptuisem nimic concret, ca absurdul pe care il tot promovam era doar ridicolul din mine de care imi era frica, era devalorizarea concreta a sufletului meu. Eram incurcat intre registre formate din fragmente de filosofie absorbite ineficient si combinate astfel incat sa imi dea iluzia de adevar. Dar stiam totusi ca nu am si nu voi avea niciodata dreptate, pentru ca slabiciunea din mine era prea puternica, iar toata forta de munca si gandire o erodasem pana la nivelul ca nu mai puteam concepe nimic care sa ma exprime cat de cat asa cum eram eu. Poate si frica de adevar era de vina, cine stie, dar totusi,frica imi era de dragostea fata de viata si frica fata de moarte, de un sens, de o cale, de o iluzie care sa se transforme in realitate.

Imi inchei pledoaria catre amintiri declarandu-ma vinovat

timpul ticaie rapid infinitul iar o vioara deapană trist sunete încremenind-ul.

2010-07-26T19:48:00.001+03:00

Eram pe cale să uit că poate și absurdul meu are scopul său
că cerul nu este la fel numai pentru mine
și că uitare nu intervine
când timpul dispare și viața cerșește îndurare,
când acorduri de pian nocturne îmi intersectează sentimentele,
când ești tu lângă mine. Căci, când ești lângă mine
absurdul își pierde valoarea
iar noi, noi nu mai suntem doar material
suntem imaterial cu gânduri unite. Iar cerul,
cerul devine la fel de senin pentru ambii,
lumina o regasim in ochi, iar uitarea,
uitarea nu mai intervine.

***
timpul ticaie rapid infinitul iar o vioara deapană trist sunete încremenind-ul.

***
o piesa care imi place. :)
share.:)
nu'i necesar sa placa.

Nostalgia
And once again despair is kissing me
With her cold ghostly lips
My own destruction is leading me to my grave
That I digged for many times
And once again I'm becoming a spectral thought
Forgotten, sad, miserable shit
As I fall into the black spheres among lonely memories

You've broken us, piece by piece

The score of my soundtrack is written by blood
Music of suicide written in red
I did it myself, my wrists are also opened
And like my tears, it's cascading
Everything has been lost behind us
On my kness, hands on my face
The sun is appearing into the spring morning
Where I'm lying there's just nothing than my dust

Now you don't care about him
You live on the other side of feelings
But our February snow
is now covering my lifeless body

11

2010-07-15T19:05:00.000+03:00

Simt cum decad. Nu ca as fi fost vreodata pe culmi, simt cum decad din uzualul de care eram atasat. Si imi este frica. Imi este frica sa nu incep sa’mi fie frica de moarte, sa nu incep sa cad prada sentimentelor. Ura care ma copleseste cand ma analizez nu lasa loc de intrepretari, de intrebari, de gasit raspunsuri uitate, de analizat disperari, de uitat depresii, de citit urme. Toate gandurile care altcandva ma reprezentau acum sunt doar un registru stilistic bun de aruncat ca un gunoi nereciclabil. Alte trairi incep sa puna stapanire pe aroganta pe care o afisam cu mandrie inainte. Melancolie stupida si fecunda.

Ma autoexilez din visuri, nelasand loc de intrebari care mai apoi sa ma transforme intr’un corp parasit pana si de dorul mortii.

Usa ramane deschisa. De fapt asa a fost intotdeauna, oricum nu are cine sa intre si chiar daca intra, cred ca nu voi avea nimic impotriva. Sunt prea abondonat de ganduri incat sa’mi piese. Gandesc in trecut dar actionez in viitor. Prezentul mi se abandoneaza in ochi ca un trup siluit in mainile unui criminal. Inca odata, totul dispare de parca nici nu a fost, de parca imi scuip vulgaritatea pe sentimente pure, pentru a le coplesi din fasa cu mizerie, pentru a creste mere stricate pentru a strica alte mere. Pentru ca prevezi in ochi mila cu care vei fi privit. Pentru ca urasti sa ti se arate mila. Cele mai intense clipe le ai atunci cand te crezi abandonat. Si care e problema intr’un final alcatuit din tic tacuri febrile? Problema e ca problemele sunt doar in capul meu? Sau ca eu nu traiesc decat in interiorul meu, ceea ce fiind de fapt este aparenta problemelor prin care am trecut. Caci daca as dezvalui o parte din eul adevarat, cati s’ar mai indura sa intinda mana pentru a oferi ajutor? Daca mi’as uita dimensiunea demna de oxidare, gandurile mele ar mai fi capabile de reactiile pe care le produceau energic? Si acum am uneori nevoie de catalizatori, dar intr’un final ipotetic al eului care ma taraste prin ramasitele depresiilor, cat de puterinici ar trebui sa fie? Moarte nu e reactie finala, moartea e procesul de sedimentare. Trec aiurea prin viata tot cautand fugind un scop.

Nici cuvintele nu ma mai slujesc. Apasator recviem.

obretiv

2010-07-05T10:06:00.001+03:00

Filosofia se adreseaza maselor. Iar o mica parte din ea face sa vibreze o coarda a sufletului a unui oarecare. Astfel, el ajunge sa imbratiseze concepte pe care le’a asimilat inconstient. El le’a acceptat fara sa vrea, in lipsa de alternativa si sub presiunea unei minti singuratice. Ne este frica de un singur gand. Ne este frica pentru ca poate deveni obsesie. Si ne poate da un scop pe care sa nu’l agream total, dar pe care sa’l imbratisam pentru ca ne este frica sa nu ramanem realmente goi. Sunt ganduri in capurile noastre care sunt superioare oricaror concepte filosofice, care pot rasturna pana si credinte religioase? De ce? E simplu. Suntem unici. Suntem extrem de unici, iar acest fapt ne face sa avem dreptate. Nu in fata tuturor, ci in fata noastra. Ce este o depresie? Este situatia in care credem ca gandurile noastre nu mai au nicio ratiune, ca in fata celorlalte ganduri ale celorlalti oameni pe care incercam in mod absurd sa’i copiem(lucru complet inutil si fara sorti de izbanda) sunt umbrite. Iar noi incepem sa ne pierdem interpretare asupra noastra. Oamenii ne fac sa credem ca suntem prosti, inutili, jegosi, urati, animale, zerouri etc. Nu suntem toti buni, dar odata ce eu mi’am acceptat conditia, fie ea si acea de prost, eu devin eu. Plus ca pana si ultimul om de pe lume este intr’un oarecare mod superior asupra noastra. Si asta e cel mai important. Este sa ai un orgoliu moral, pentru ca asta te face egal sau chiar superior fata de restul fiintelor bipede care urmeaza traectoria unor zombi impulsionati de discursuri politice. Sistemul ne distruge si ne anuleaza identitatile.

\

lispa totala de luciditate

2010-06-14T19:20:00.002+03:00

ma despart de mine crimele pe care
inconstient le fac intr'o ascensiune a
unei subtile morbiditati pe care o
imbratisez eu si un demiurg nepasator
caci ne place sa privim lumea
arzand intr'un iad al inconstientei
i-am zis ca l'as vinde pentru un suicid
infaptuit fara regrete cu posibilitatea
de a'mi voma sufletul
de a'l sigila intr'un cavou
sa'l ingrop adanc sub mizeria altor suflete vomitate anemic as distruge
lumea intr'o clipa fara sa clipesc as arde si ultimele zecimi de
mandrie si trufie si i'as privi pe altii cum isi culeg
bucatile de carne arsa de pe jos in timp ce mie mi'ar arde picioarele speranta
as strange'o'n in buzunarul de la piept deasupra
faramei de dragoste ramasa pentru ea si as lasa'o sa incolteasca desi
este aproape imposibil pentru ca ar fi plantata intr'un
miocard steril

punct de vedere

2010-06-05T20:10:00.001+03:00

Întotdeauna am acceptat un om așa cum este el, deoarece pentru mine un lucru s-a clarificat în 18 ani. Cu toții suntem prea imperfecți pentru a critica pe cineva. Mult prea imperfecți, mult prea retrași după paravanele unei experiențe de viață care nu permite aprecierea reala. Evident, sunt și persoane pe care nu le agreez, dar doar pentru faptul că pentru ele minciuna este fața lor adevărată. Și eu mint, dar eu mint cu măsură, dar unii chiar depășesc orice limită. Pe acele persoane nu le voi înțelege niciodată, deoarece ei hulesc viața chiar mai mult decât mine.

În fine, punctul la care vreau să mă opresc este cel al persoanelor care copie stări. Sunt sigur că fiecare știe asemenea oameni. Eu detest. Detest modul în care unii încearcă să fie altcineva, încearcă să se complacă în disperare, în nenorocire doar pentru a se simți demni de milă. Pentru că de ei nu are nimeni milă sau au doar foarte puțini. Astfel, copie orice comportament care să îi permită să se simtă lăsat în derivă. Mda, aș putea să fiu și eu acuzat că pozez în asemenea stări, dar vreau să precizez că eu nu apreciez mai deloc ceea ce simt. Deoarece eu mă trezesc dimineața cu dezgust pentru ziua ce urmează. Viața e frumoasă, dar frumusețea se află doar în ochii privitorului. La fel și atitudinea.
Nu pot să înțeleg de ce s-ar pretinde cineva altcineva? De ce să încerci cu atâta disperare să nu mai fii tu? Dacă s-ar ridica vălul de pe personalitatea lor, s-ar scălda mai apoi în mizeria pe care au adunat-o. Pentru că dacă îți negi adevărata ta ˇ”față” este pericol să crezi că chiar aia pe care o afișezi e. Și mai mult ca sigur vei suferi odată un șoc. Un șoc când vei vedea că tu însuși ești o minciună, cand vei plânge de mila ta și în amintirea ta.

Am devenit aşa bun în a mă preface că nu-mi pasă, încât uneori chiar reuşesc.

2010-06-01T07:07:00.002+03:00

Stau uneori şi mă gândesc la tot ce am făcut zilele astea, la tot ce am făcut şi am gândit până acum. Au fost doar lucruri de moment, căci trăiesc doar pe moment. Am senzaţii intense pentru o perioadă de timp, iar mai apoi mă abandonez în urma lor. Aşa s-a întâmplat şi cu X, pe care, după câteva zile am abandonat-o, de parcă îmi era frică să nu-mi pierd singurătatea. De parcă fără ea mi-ar fi mai bine. În rest, situaţia formeaza o pantă care tinde spre verticalitate direct în jos. În nepăsare sigur mă voi distruge. Căci deja am cazut în ea. Şi asta s-a văzut şi astăzi la mate, căci din toată materia pe care am facut-o din clasa a IX-a până acum am aprofundat doar un capitol. Şi sper ca măcar la testul ăla să iau o notă cât de cât bună, deşi practic la cei doi de trei şi un patru pe care îi am până acum orice rezultat viitor rămâne catalogat bun. Totuşi, astăzi lucrurile au luat o conjuctură foarte perversă. Proful mi-a cerut caietul de teme, pe care bineînţeles le copiasem în pauză. Şi m-a trecut la tablă. Faza proastă este că evident nu am ştiut să fac nimic. Nimic. Uitasem şi formula cea mai evidentă de la temă. Şi atunci a început şi avalanşa de insulte. Eu, ca de obicei stăteam cu un zâmbet puţin ironic pe buze, deşi, în adâncul meu mă simţeam puţin umilit. Nu atât de insultele meritate, cât de privirile ironice. Dar, nu conta, pentru că ştiam că era doar ceva de moment. Am devenit aşa bun în a mă preface că nu-mi pasă, încât uneori chiar reuşesc.
Dar mai apoi ajung seara acasă, iar ca regretele care îmi bulversează mintea nu sunt nici cele mai evoluate insulte pe care mi le-ar putea adresa cineva. Gândurile mele mă jignesc prin însuşi justeţea lor, căci de cele mai multe ori am observat că nu fac un anumit lucru pentru că nu vreau să rănesc pe altcineva. Indiferent de legăturile pe care le am, pur şi simplu nu îmi permit să fac rău altor persoane. Şi asta s-a transformat în ceva involuntar. Ai mei şi-au pus speranţe în mine doar pentru ca eu să fiu cel care le năruie? Gândul care cel mai des ripostează este acel că nu am cerut această viaţă. Dar totuşi, dacă cineva îţi face un cadou care nu îţi place, asta nu înseamnă că trebuie să-l arunci. Poate cu timpul îşi găseşte rostul. Căci la fel ca şi rănile mele şi eu mă voi cicatriza între patru scânduri şi un univers de întuneric. O infinitate neagră doar pentru mine. Ha, nu e ceea ce doresc şi totodată şi merit oare?
Epsilon tinzând spre zero.

//e ceva atipic de ce am scris până acum, dar e o pagină de jurnal. E blogu´ meu. :P

ciori pe catedrala

2010-05-24T20:49:00.001+03:00

E unul dintre acele momente. Acele momente când scrisul devine o evadare, când gândurile-mi refuză luxul de a mă lăsa în pace, când negurile lor mi se întrepun în conștiință, când ascult o piesă care mă face depresiv, pentru că vreau să devin deprimat. Deoarece pentru mine supărarea devine un substituient al alcoolului, al stupefiantelor, pentru că vreau să uit de mine, vreau să uit de ea, vreau să uit de lumea ce mă înconjoară. Să mă ascund într-un colț de lume, să-mi deplâng sorta și să-mi contemplez moartea. Viața-mi devine chin prin simplul fapt că exist, moartea-mi devine chin prin simplul fapt că voi lăsa un gol în inimile altora. Dragostea e doar un blestem, e un subiect predispus la oroare. Dragoste este sentimentul divinității josnice. Urăsc dragostea, urăsc viața, urăsc neimplicarea, urăsc liniștea, urăsc singurătatea, urăsc tot ceea ce mă face fericit pentru moment, deoarece mai apoi simt cum sunt aruncat în adâncurile gândurilor, cum orice gură de aer pe care o respir ma face să-mi reproșez nerecunoștința că trăiesc.
Sufletul meu are o hemoragie care nu poate fi oprită. Îmi vine să-mi urlu regretele, să-mi ucid sentimentele, să dipar undeva departe, să uit totul. Să mi se șteargă memoria doar pentru a comite un suicid fără regrete. O moarte albă să mă învăluie, o disperare fără șir să mă acopere. Să-mi uit locul rezervat în iad, să sper la un demiurg care are grijă de noi, care mi-a dat un scop. Să iubesc, să citesc în ochi aceleași sentimente, trupul să nu-mi mai existe, carnalul să dispară, eternitatea să capete alte conotații decât cele a chinurilor veșnice.
Să nu mai văd norii, să nu mai fiu sub patronajul întunericului, să nu sper la un Satan care să mă răzbune, să pot striga ceea ce am în interior, să fie măcar cineva care să-mi arate compasiune cât de cât. Să-mi sfarm nepăsarea, să o ascund în peșteri submarine, să o înnec, să o distrug în particule care să nu se mai poată aduna.

somn.

2010-05-20T08:07:00.003+03:00

Stând în fum de țigară, într-o bodegă plină de oameni ce încearcă să-și ascundă disperările și să-și camufleze supărările, îmi iau doza zilnică de otravă pentru a putea să-mi amintesc cât de cât de mine. Mă întreb de ce sunt supărat, de ce nu încerc să mă mut de pe această cale greșită spre care se îndreaptă corabia sufletului spre un inevitabil naufragiu în flăcările iadului. Calea spre inima mea trece prin purgatoriul dezamăgirii. Gânduri ale morții ce se împotrivesc vieții, speranțe de viață ce îmi lungesc suferințele și îmi adâncesc solitudinea. Nu știi prin ce mă pui să trec, câte războaie înterioare duc, câți demiurgi crucific zilnic, pentru ca mai apoi să-i ridic din mizeria mea, nemaiputând spera la iertarea lor, câte golgote urc zilnic, câte prăpastii traversez în fiecare dimineață, când mă scol în pulsații de inimă obosită. Nepăsarea-mi devine drumul spre iad, spre moarte, spre autodistrugere constantă ce-mi dărâmă încet toate convingerile, iar pe zi ce trece, simt cum se adâncește în mine, cum își ia seva din ceea ce odată se împotrivea ei. Cu fiecare reflecție a disperării pe care sufletul meu o cicatrizează, fiecare înghițitură de otravă îmi devine antidot și concomitent un catalizator specializat în adâncirea depresiilor care se sedimentează în interiorul meu.

Fumul-mi arde nările, îl tai și încerc să mi te apropii, încerc să creez un drog comun care să ne unească.

îmi vând sufletul.

2010-05-12T09:47:00.002+03:00

Trebuie să fac ceva cu sufletul meu. Mă gândeam să-l închiriez episodic neputinţei care mă bântuie, dar am realizat că ea deja este un musafir nepoftit care nu mai pleacă. L-aş împrumuta unui om mort, pentru a începe să apreciez mai bine viaţa, dar, o singurătate degradantă între patru scânduri nu e tocmai lucrul de care îmi este frică. Cel de-al doilea eu al meu, cred că nu va vrea să-l închirieze, pur şi simplu îl va fura într-o zi pentru a-l face cadou morţii. Poate de aia ar trebui să gândesc constructiv şi să-i fac eu acest cadou primul. Poate primesc şi reduceri în iad pentru aceste lucruri plus blasfemiile pe care le ziceam când-mi răscoleam sufletul în căutarea lui Dumnezeu sau măcar a unei lumini, dar, nimic nu se găsea pentru a-mi cicatriza rănile. Poate de aia simt cum sufletul îmi intră într-o fază cronică. E la fel ca în cazul când sângele circulă prin vene cu o presiune mare timp îndelungat, determinând leziuni care se cicatrizează încontinuu, îngustând vasele de sânge până se rup, putând provoca accidente vasculare cerebrale. Exact asta simt eu în ultimul timp. Simt cum se adună în mine disperări, care apar permanent, nelăsând loc de cicatrizări complete, sângerând încontinuu. Deznodământul? Viaţa-mi va vinde sufletul, iar eu voi deveni doar o marionetă carnală cu ochii în pământ şi strigăte mute-nălţate în cer. Nu condamn pe nimeni şi exact acelaşi lucru îl cer şi din partea celor care mă înconjoară. Nietzsche zicea că viaţa e cunoaştere. În cazul meu, dacă viaţa ar fi un astru, eu m-aş afla întotdeauna în zona de eclipsă totală. Astfel, l-aş căuta în întuneric, aş intui că undeva este şi lumină, dar nu aş mai putea să merg până la capăt. Sau mai bine zis nu m-ar lăsa orgoliul. De ce să fie cineva stăpânul meu? Şi dacă este, cine l-a pus drept să mă supună la toate aceste probleme? Un suflet întunecat sigur nu poate fi salvat dintr-un întuneric etern.

Sulfletul mi-a devenit rabat, nu cred că îl mai pot vinde.

nebunie

2010-04-18T20:06:00.002+03:00

...Dă-mi voie să respir îi zic celui de-al doilea eu al meu.

-Nu, îmi eşti dator.

-Cu?

-Cu amintirile pe care le revoci şi cu viitorul pe care nu vrei să-l trăieşti.

-Dar, tu m-ai drogat cu speranţe, iar acum că ele au dispărut, mi-au rămas doar amintirile, ce vrei altceva să fac?

-Ce vrei să spui? Iubire tu întotdeauna ai cerut, iar eu când ţi-am oferit ocazia să te simţi împlinit, tu ai răspuns cu o bizară frică de necunoscut.

-Păi, la ce am răspuns, întotdeauna au fost trădări întârziate. Tu plantezi în interiorul meu bombe cu ceas. Şi acum simt una. Dar dacă se vor aduna, cine mă va salva?

-De unde ştii că efectul lor te va distruge pe tine ca întreg, poate doar te va elibera?

-Asta e deosebirea, tu plantezi, iar eu culeg. Şi sunt roade amare cu rădăcini dulci. Vezi, frica mea de viitor este născută din nebunia ta din trecut.

-Păi, vezi ce vrei doar să vezi. De ce nu vezi că bombele mele care au explodat te-au transformat pe tine în ceea ce eşti acum? Imperfecţiunea ta este cea care îţi formeaza perfecţiunea gândurilor pe care refuzi să o vezi.

-Vorbeşti în necunoştinţă de cauză, căci aşa zisa mea perfecţiune este formată din mizeriile sedimentate din sufletul meu. Şi tu ar trebui să le vezi, doar trăim în acelaşi corp. Ne scăldăm amândoi în aceeaşi apă.

-Da, dar ceea ce consideri tu mizerie este de fapt doar obişnuitul. Tu faci din obişnuit mizerie, dar din adevărata mizerie faci uneori scop. Refuzi să ai codul care ar putea dezamorsa bombele pentru că îţi este frică că vei fi fericit fără mizeria din interiorul tău. Şi tu fugi de fericire, dar în acelaşi timp o cerşeşti de la mine, care sunt un duplicat al speranţelor care fug de tine.

-Tu eşti duplicatul care nu aş vrea să existe. Sper că simţi ura care mă arde şi sper că te arde şi pe tine.

- O simt, pentru că eu o opresc de la a lua proporţiile care ne-ar putea distruge pe amândoi.

9521

2010-04-07T22:06:00.001+03:00

Prin ce am greşit? Am greşit oare că am sperat, am greşit oare că va fi cândva bine? Pentru că ştiu sigur că niciodată nu va fi mai bine, pentru că ştiu că nimic nu îmi va demonstra iversul gândurilor mele blasfemice. Într-un pariu cu Dumnezeu eu sunt cel care pierde, pentru că am făcut pariul cu cineva drag mie, dar care nu mi-a demonstrat încă de ce aş putea sa îl iubesc. Pentru că dacă ar exista credinţă adevărată, ea ar fi ţelul meu. Aşa, suntem ca nişte peşti pe uscat, ne zbatem pentru o gură de fericire. Eu nu văd şi nu voi vedea niciodată rostul acestei lumi. Pentru că nu există. Mi se pare ceva absurd construcţia aceasta în totalitate imperfectă, acest bastard al existenţei, această faţetă bolnavă a materialului. Unde-mi este visul întreb într-o continuă rugăciune adresată unui demiurg indiferent. Poate Dumnezeu chiar este mort, poate este mort pentru cei care nu mai credem în puterea lui de a îndrepta răul comis. Căci eu nu suport lacrimile copiilor lăsaţi fără mame, eu nu suport gemetele schilozilor. Poate greşesc, dar nici asta nu e vina mea. Nu mi-am cerut această viaţă, iar acum totuşi nu-mi permit să o pierd. Suntem lipiţi de viaţă ori prin egoism ori prin prea multă mărinimie. Fiecare gând bun este un călcâi al lui Ahile. Infinitatea este un absurd la fel de mare ca şi eternitatea. Aşa, ştiind că eu sunt parte a absurdului, mă bulversează orice gând. Dă-mi pace să respir te rog îmi zic în gând, dă-mi pace să fiu liber măcar pentru o clipă. Mă omoară lin această presiune a vieţii, mă bântuie des gândul morţii. Orice ar fi moartea, măcar aş părăsi acest corp, aş părăsi acest sanctuar blestemat al minţii mele. Îmi privesc mâinile, îmi privesc faţa, privesc cum viaţa pulsează în mine. Îmi privesc ochii, simt cât de mult mă apasă. La fel ca şi cerul. Mă face să mă simt iarăşi un nimic, îmi dau seama că eu sunt un exemplu tipic al mediocrităţii, al celor rataţi. Majoritatea suntem rataţi, dar depinde de noi dacă ne acceptăm condiţia de rebuturi ale demiurgului. Eu cred că mi-am acceptat-o, căci sincer să fiu nici nu cred că îmi mai pasă de ceea ce se va întâmpla. Deşi îmi este frică de o nenorocire mare care mi s-ar putea întâmpla, întotdeauna am privit-o cu o voluptate nebună, bolnavă. Atunci mi-aş urla frustrările în faţa lumii, atunci aş distruge aparenţele pe care încerc să le păstrez. Un scop principal îmi devine puterea. Acea putere de a-mi putea decide sorta, acea putere pe care o simt de exemplu când ţin în mână un glonţ. Simt o plăcere nebună de a mă juca cu lucrurile care pot aduce moarte, e un fel de psihoză pe care oricine o manifestă. Fiecare are propria sa psihoză, propria sa evadare din realitate. Pentru mine singurătatea a devenit evadarea. Căci în singurătate mi-am construit propriul meu univers, pentru că am devenit demiurgul meu. Dar nici atunci nu pot respira liniştit.

Graniţa dintre normalitate şi anormalitate este o picătură de schizofrenie.

fractură

2010-03-20T21:11:00.004+02:00

Cred că nu mai pot deveni depresiv. Toate chestiile le întâmpin cu un zâmbet forţat pe buze şi cu o lene uriaşă. Ce va fi, va fi. Moto-ul indiferenţei mele. Căci mi-am dat seama că dacă sunt depresiv oricum nu schimb nimic, oricum nimic nu se îndreaptă. Părerile altora mă ating cu greu, iar deseori am impresia că sunt cel mai bun. Adică, merg pe stradă, mă holbez la oameni şi îmi zic "Băi, băgami-aş pula, ăştia nu au altceva de făcut decât să se streseze non-stop?" Mai apoi, în alte zile văd grupuri cu zâmbetul pe buze, distrându-se... Şi îmi dau seama că eu sunt cel care pierd, căci în toată grija mea pentru alţii, uit de mine însumi. Aş putea să pun pariu că deja nu mă mai schimb, rămân acelaşi tip nesociabil. Îmi place prea mult singurătatea, iar uneori sunt atât de egoist încât nu dau nimănui voie să pătrundă măcar superficial în mintea mea. Perseverenţa mi se pare o prostie. Oricum zecile de eşecuri nu pot fi combătute de un succes.

Peste vreo 2 săptămâni devin major. Şi mă întreb unde mi-am pierdut 2 ani din adolescenţă. Printre încercări eşuate de a mă cunoaşte şi printr-o maturizare sentimentală prea grăbită. De 2 ani sunt departe de casă şi regret tot ceea ce blamam. Trecutul ne ţine în viaţă, nu speranţa în viitor.

Cât despre dragoste. E ca banii. Mult prea mediatizată. Bine că măcar nu crează dependenţă.